Cum treceți peste sentimentul că părinții îmbătrânesc iar voi sunteți departe?
Hello… mă gândesc de câteva zile să scriu asta, dar nu știam cum să formulez.
Am 21 de ani și m-am mutat la București pentru facultate, la aproximativ 150 km de casă. Sunt anul II și recent am prins un internship pe vară, așa că probabil nici nu o să ajung prea curând acasă. Între timp, am început să merg din ce în ce mai rar — o dată la o lună sau chiar la două.
Și de fiecare dată când mă întorc, îi văd pe ai mei tot mai obosiți, mai îmbătrâniți, parcă nu mai au aceeași putere fizică. Asta mă lovește foarte tare. Simt că ei au sacrificat enorm pentru mine, se abțin de la multe lucruri doar ca să-mi fie mie bine, iar eu… ajung să îi văd tot mai rar.
Mă gândesc uneori să mă mut înapoi ca să îi ajut, dar în același timp nu îmi văd viitorul acolo și nici nu prea aș avea oportunități în domeniul meu.
Ce mi se pare ciudat e că și în anii trecuți am fost plecat de acasă aproape în fiecare vară, câte 3 luni sau chiar mai mult, dar atunci nu simțeam dorul sau vinovăția asta. Acum parcă mă lovește dintr-odată faptul că ai mei îmbătrânesc și că eu nu mai sunt atât de prezent în viața lor.
În ultimele nopți am început efectiv să plâng gândindu-mă la asta și mă simt foarte vinovat. Parcă simt că ei au tras toată viața pentru mine, iar acum eu plec și îmi văd de viață în alt oraș.
A mai trecut cineva prin sentimentul ăsta?