Vreau să fiu un om corect, dar simt că ne îndreptăm spre o prăpastie financiară. Situația cu soacra mea...
Scriu asta cu un sentiment de vinovăție amestecat cu multă epuizare, pentru că nu sunt un om căruia să îi placă să judece alegerile altora. Dar am ajuns într-un punct în care anxietatea legată de viitor mă apasă enorm și simt că nu mai pot duce totul singură.
Sunt căsătorită, iar când l-am cunoscut pe soțul meu, lucrurile erau așezate diferit. Soacra mea a fost mereu casnică..a fost o alegere de familie, nu o judec pentru asta, tatăl era cel care aducea banii în casă. Din păcate, acum doi ani, s-a întâmplat tragedia și tatăl a decedat. În primele luni am înțeles perfect șocul, durerea, lipsa de direcție. Dar au trecut doi ani. La 58 de ani, sănătoasă și în putere, o femeie are nevoie de o ocupație, de independență, de un rost.
În schimb, dinamica a luat o întorsătură ciudată. Părinții ei încă trăiesc, iar ea și-a mutat practic viața în jurul lor. O înțeleg, e vorba de bătrâni, dar există o linie fină între grijă și o dependență totală care anulează orice responsabilitate față de propriul viitor.
Problema cea mai mare este cea financiară. Facturile ei sunt susținute de cei doi băieți (soțul meu și cumnatul meu). Noi avem rate mari, încercăm să ne clădim un viitor, iar cumnatul are și el familia lui de ținut, cu doi copii mici. Noi am ajutat-o ani cu tot ce am putut: bonuri de masă, bani pentru lemne, medicamente, dentist, reparații. Însă acum abia și noi mai facem față cheltuielilor… În rest, ea trăiește dintr-o supraviețuire de zi cu zi, bazându-se pe ajutorul pe care îl mai primește de la părinții ei, sau ce mai poate face rost de la copii.
Când am încercat să discut deschis cu partenerul meu despre acest subiect, am dat de un zid: el consideră că pe el îl privește și că pe mine n-ar trebui să mă afecteze. Doar că pe mine mă privește direct, pentru că suntem o familie, avem un viitor de construit împreună.
Ca să fiu sinceră, părinții mei m-au ajutat mereu și ne-au susținut cu tot ce au putut, e o diferență mare dar si situația este diferită, cu siguranță daca tatăl lui mai trăia ar fi fost mai bine.
Nu mi se pare normal ca acum, când noi doi abia ne așezăm rostul și ne clădim viața, să stau să mă stresez pentru cineva care refuză să facă cel mai mic efort pentru propria independență.
Iar aici apare coșmarul meu cel mai mare: ce se va întâmpla când părinții ei nu vor mai fi? Pentru că atunci, toată această structură se va prăbuși, iar ea va cădea 100% în orânduirea noastră. Nouă acum ne este greu cu toate cheltuielile, necazul e că nu știu cum să mă împac cu ideea că vom ajunge să întreținem pe termen lung o persoană adultă, perfect capabilă să muncească, dar care a ales să nu pună o zi mâna pe o muncă.
Dacă aș fi văzut că este un om care se implică, care dă o mână de ajutor la rândul ei... aș fi zis „doamne ajută, merită tot efortul”. Dar nu e așa. Când a plecat în Anglia să-l ajute pe celălalt frate, unde era jale cu doi copii mici și programul lor de la job, ea s-a ținut numai de plâns că vrea acasă, ca se simte închisa si rau. Și a și venit, încurajată de mama ei, pentru că „acasă” înseamnă să stea lângă părinți, fără nicio responsabilitate. Când am avut o operație, reacția ei la telefon a fost de un egoism total: „Vai, nici nu vreau să știu când e operația, că mă stresez”. Adică omul care stă liniștit acasă se stresează că eu trec printr-o intervenție chirurgicală. Plus ca am avut o perioadă de 2 luni înainte de intervenție cand nu am mai lucrat si de fiecare dată când ma vedea mă intreba cand ma angajez, eram deja nervoasă pentru ca stia ca trebuie sa am o intervenție si să imi rezolv problema de sănătate.
Nu scriu din ură, ci dintr-o neputință uriașă și dintr-o frică imensă pentru căsnicia noastră. Cum aș putea sa ma împac cu ideea și sa nu o judec? Voi cum ați gestiona o astfel de situație?