r/Romania

În blocul meu sunt, fără exagerare, cel mai fraier. Nu pentru că aș fi rămas repetent la viață, că am fost premiant toată școala, ci pentru că am terminat Politehnica și, dintre toate ideile proaste pe care le puteam avea, am ales să mă fac profesor.

Când eram student aveam o părere excelent de proastă despre profesori. Îi vedeam ca pe niște oameni care se plâng continuu, dau vina pe orice în afară de ei înșiși pentru rezultatele slabe ale elevilor și predau după metode învechite. Eram convins că eu voi demonstra cum se face.

Profesor tânăr, relaxat, îmbrăcat bine, cu glume bune și energie pozitivă. Elevii urmau să mă adore, să învețe cu drag și să plece de la ore inspirați. Prietenii aveau să mă invidieze pentru meseria nobilă și plină de sens. În vacanțe, city-break-uri, muzee, teatre, cărți cumpărate fără să mă uit la preț. Iar când elevii mei ar fi luat rezultate spectaculoase, eu să stau emoționat în fundal, în aplauzele colegilor.

Realitatea a avut însă alt scenariu și viața a bătut visul. Primii ani am învățat că salariul de profesor are un talent aparte: dispare înainte să apuci să-l cunoști! După chirie și facturi rămâneau bani cât să nu mor de foame. Uneori nici atât, așa că mă mai salvau părinții. La școală, meniul profesorului modern era covrigul cu susan sau merdeneaua, în funcție de cât de generoasă fusese luna.

Dimineața mă trezesc la 6:30. La 8 sunt la catedră. Intru în clasă și sunt întâmpinat cu orchestra specifică: gălăgie, înjurături și inevitabilul urlat "A venit, coae...!". Inventarul continuă: câțiva fără caiete, câțiva încă adormiți, alții lipsă, unul pe telefon, doi preocupați să demonstreze că vocabularul lor se reduce la expresii imposibil de reprodus într-un manual.

Și, ca bonus, dacă mă întâlnesc seara cu elevi în tramvai, unii se comportă de parcă sunt un necunoscut incomod. Glume, apropouri, ce să le zici, mă fac că nu aud. Recent, unul a considerat că cea mai bună formă de interacțiune este să treacă pe lângă mine, să tragă un vânt și să coboare râzând cu gașca. Singura persoană care părea să-mi acorde puțin respect era o doamnă în vârstă care mă privea cu milă.

Oricum, toți din bloc sunt mai realizați decât mine, chiar dacă unii au două clase. Ba și-au vândut un teren de la bunica și acum sunt realizați, cu jeep-ul la scară și fără rate la apartament, alții cumpără de pe platforme chinezești și vând mai departe, întorc banii cu lopata, vreo două vecine lucrează pe o platformă pentru adulți și tot așa. Dacă o iei așa, eu clar sunt cel mai amărât dintre toți, cel mai stresat, cel mai oropsit!

Am terminat Politehnica și am ales de bunăvoie să devin profesor, convins că voi schimba sistemul. Deocamdată, sistemul schimbă mai repede profesorii decât reușesc profesorii să schimbe sistemul.

EDIT: Textul nu îmi aparține, este un articol pe care l-am citit recent. Nu am putut posta sub formă de link, așadar l-am publicat așa. Am pus link în comentarii.

Trecem peste lipsa localelor in doua tururi. Sunt locuitor al Sectorului 1, si vreau sa incep prin a spune ca la localele din 2024 m-am simtit furat pe fata legat de voturi. Hai ca inteleg ca Clotilde n-a fost cea mai impresionanta primarita, da' la Sectorul 2 Radu Mihaiu a ridicat munti, in opinia mea si a fost inlocuit de un baietas de partid.

Apoi vin prezidentialele si parlamentarele din 2024. Furate amandoua prin prisma acestor candidati-surpriza: POT, CG, etc. De ce prezidentialele au fost anulate si parlamentarele ba? Inca nu stim. Sau stim, dar ne prefacem cu totii ca nu intelegem si ca democratia noastra functioneaza si nu e moarta.

Apoi vine cireasa de pe mort: alegerile prezidentiale din 2025. Daca stam sa ne uitam, au fost mai rele decat alegerile din 2000. De ce? Am avut din start 4 candidati fascistoizi: Nicusor Dan, Crin Antonescu, George Simion, Elena Lasconi. Despre George Simion e redundant sa zic de ce e un fascistoid, Crin Antonescu este cel care voia drogangii executati pe stadioane, Elena Lasconi este cea care mai nou si-ar dori o alianta AUR-PNL-USR (si pe care toti o suspectam de aurism) si Nicusor Dan.

Ca fapt divers, daca e o lege in politica care mi s-a parut litera de lege, e ca cea mai rea suspiciune pe care o ai despre un politician este adeseori adevarata.

Despre ND vreau doar sa reamintesc o serie de episoade din trecut pe care presa le-a ignorat cu desavarsire cat ne-a gaslight-uit ca e un om al societatii civile. E acelasi om care era in poza cu Simion si Pippidi la Fundatia Dan Voiculescu. Este acelasi om care a protestat la protestele pro-ruse de la Pungesti. Este acelasi amic al lui Matei Paun. Este acelasi om care a negat legatura cu Paun, desi la victoria sa domnul Paun a venit in sediu, conform filmarilor Recorder. Ba chiar sunt curios de baiatul cu care cica s-a imbogatit in anii '90-2000, conform Recorder, si cum acest presedinte bogat sta in chirie, fiindca mie imi da cu rest.

As adauga ca ND are un succesor spiritual: pe doamna Ana Ciceala. Cum asa? Foarte simplu, tatal doamnei Ciceala a fost facut director la o firma a CJ Dolj, CJ Dolj care este etern PSD. CV-ul dansului este o ciorba completa. Despre faptul ca doamna Ciceala, membra a unui partid ecologist, a avut actiuni la o firma de exploatari forestiere pe care le-a ascuns, iar mi se pare jenant. Daca ii intrebati pe fanii dansei, l-a dat in judecata pe Mugur Ciuvica pentru faptul ca i-a gasit aceasta mizerie si...atat. Dansa si-a modificat declaratia de avere dupa.

Eu nu stiu despre voi. Ma gandesc sincer daca mai are rost sa-mi bat capul cu politica in tara asta. Am obosit. Sunt aceeasi copii ai securistilor de demult care ne conduc in continuare. Presa nu ii ia de gat deloc. Societatea civila este moarta, mereu sunt oameni mituiti in societatea civila, mereu apar dubiosi, mereu presa e populata de specimene alimentate de corporatii, tot ce ramane e un grup mic de jurnalisti de investigatii care, chit ca fac lucruri extraordinare pentru tara, sunt sustinuti de minoritatea unei minoritati, si foarte probabil nici acea parte n-are curaj sa faca anumite investigatii din varii motive.

Nu stiu daca sa nu ma mai uit la politica, sau daca pur si simplu sa emigrez si sa-mi bag picioarele in mizeria asta de tara.

Statul român m-a reținut pe mine și pe întreaga mea familie timp de 24 de ore și ne-a tratat ca pe cei mai periculoși criminali, deși beneficiam de prezumția de nevinovăție. La acel moment nu exista nicio hotărâre definitivă împotriva noastră și nu eram condamnați pentru nicio faptă.

Într-un stat de drept, orice persoană trebuie considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Cu toate acestea, modul în care am fost tratați ne-a făcut să ne simțim deja condamnați, lipsiți de demnitate și de cele mai elementare drepturi pe care orice persoană ar trebui să le aibă, indiferent de situația juridică în care se află.

Dacă instituțiile statului cer un minim necesar pentru persoanele adăpostite la Viorel Pașca și afirmă că acest minim nu ar fi fost îndeplinit — adică hrană, un pat curat și cele necesare vieții de zi cu zi — atunci mă întreb cum se face că, în noaptea de după reținerea de 24 de ore, Florica Pașca și Delia au fost ținute în condiții care ridică mari semne de întrebare.

Florica Pașca le-a spus persoanelor prezente și abilitate că nu se simte bine, că are dureri puternice de cap și că fumul de țigară îi provoacă dureri și nu îl poate suporta. Cu toate acestea, i-au fost confiscate singurele medicamente pe care le avea asupra ei și care o puteau ajuta cu acele dureri crunte de cap, mai ales după o zi extrem de stresantă, în care moralul îi fusese pus la pământ de tot ce se întâmpla.

După o noapte nedormită pe drumul de la Dumbrava la București, urmată de alte transporturi și opriri, medicamentele i-au fost luate, iar apoi nu i s-a oferit niciun alt medicament, pe motiv că nu avea prescripție. Mi se pare ireal ca o persoană să aibă exact medicamentul de care are nevoie pentru calmarea durerii, acesta să îi fie luat, iar apoi să nu primească nimic în schimb.

Apoi, ghiciți ce s-a întâmplat? A fost pusă într-o cameră cu alte trei femei care fumau. Probabil era exact ceea ce avea nevoie după atâta oboseală și stres, mai ales că nu i se oferise nici măcar ceva de mâncare. Delia Păcală, la fel, nu mâncase nimic și a fost pusă și ea într-o cameră cu alte trei femei.

Poate acestea sunt regulile lor, patru persoane într-o cameră. Dar să li se permită să fumeze în interior? În camera în care a fost închisă Florica Pașca se fuma în permanență, deși ea anunțase că are dureri puternice de cap și că nu poate suporta fumul de țigară.

Această situație ridică serioase semne de întrebare și din perspectiva respectării legislației privind fumatul. Legea nr. 349/2002, pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun, stabilește încă din articolul 1 că scopul ei este protejarea sănătății persoanelor fumătoare și nefumătoare prin restrângerea fumatului în spațiile publice închise. Totodată, articolul 3 alin. (1) prevede în mod expres: „Se interzice fumatul în spațiile publice închise.”

Dacă încăperile de arest nu erau spații special amenajate pentru fumat, atunci este legitim să întrebăm de ce era permis fumatul în prezența unor persoane nefumătoare și de ce acestea au fost obligate să suporte fumul de țigară, în ciuda stării lor de sănătate.

Imaginați-vă cum trebuiau să se simtă două femei, dintre care una mamă a trei copii, știind că și copiii ei se află într-o situație asemănătoare, într-un arest în care nu li se respecta dreptul de a primi mâncare sau medicație, unde nu exista aer condiționat în fiecare cameră, iar temperaturile erau atât de ridicate încât odihna devenea aproape imposibilă.

Părerea mea este că totul a fost prea dur și prea crunt. Nu ai cum să pui două femei care nu au fumat niciodată, care nu au agresat pe nimeni și care au dorit doar binele celor din jur, într-un loc în care se aflau probabil femei cercetate pentru fapte grave, femei care puteau reprezenta un pericol pentru cineva care nu a trecut niciodată prin așa ceva și nu știa ce înseamnă viața dintr-un astfel de loc.

Înainte să pornim și noi, ceilalți, spre Secția 19, de unde au fost lăsate mama mea și Delia, am întrebat un polițist dacă există în apropiere un loc de unde aș putea cumpăra ceva de mâncare. Încă nu ni se luaseră puținii bani pe care îi aveam asupra noastră. Polițistul m-a dus la un tonomat, însă un alt domn polițist, aflat acolo, mi-a spus că nu am voie să cumpăr nimic și că nici nu ar trebui să am acei bani asupra mea, deși noi încă nu ajunseserăm la Secția 19, unde urma să ne fie lăsate lucrurile.

Apoi, noi patru bărbați am fost duși la Secția 19. Acolo am întrebat paznicul dacă s-a dat mâncarea, iar acesta a răspuns: „Nu, urmează.” După aceea, doi dintre noi au fost băgați într-o carceră cu încă șase persoane, iar ceilalți doi într-o altă carceră, tot cu încă șase persoane. Am dormit o noapte acolo și bine că a fost doar atât.

Când am intrat în carceră, eu și unul dintre frații mei, paznicul — care era și polițist — ne-a lăsat practic pe mâna celor de acolo, ca ei să ne spună în ce pat să dormim. Desigur, mai erau libere doar cele două paturi de sus. Erau două paturi supraetajate puse cap în cap.

Cei din cameră s-au ridicat din paturi, ne-au privit, ne-au analizat, ne-au întrebat de unde suntem, ce am făcut și câți ani avem. Apoi au trezit o altă persoană care dormea, pentru ca ea să ia decizia finală unde să fim puși să dormim, deși erau doar două paturi libere.

După ce ne-a pus și el aceleași întrebări, ne-a arătat unde putem dormi. Ne-am urcat într-un pat unde nu exista cearșaf, nu exista pernă, nu exista plapumă și nici pătură. Bine că exista un televizor și un aer condiționat, de care nici nu îndrăzneai să te atingi sau să ceri să se schimbe ceva. Și nici măcar acestea nu existau în toate camerele.

După ce ne-am întins, stăteam cap la cap și încercam să dormim, deși era prea devreme. În următoarele minute au venit persoane din alte camere să vadă cine suntem și să ne „cunoască” mai bine. Nu am putut rămâne necunoscuți prea mult timp, pentru că la televizor am apărut chiar noi, cei din cazul de la Dumbrava.

Din felul în care s-a vorbit despre noi pe canalele de știri, acești oameni au înțeles exact ceea ce s-a dorit să se înțeleagă. La un moment dat au spus: „Voi sunteți ăia de la televizor, iar omul ăla e cel care a omorât 400 de persoane și le-a îngropat în câmp.” După aceea au urmat și câteva amenințări.

Se uitau urât la noi și ne-au întrebat de nu știu câte ori dacă ne considerăm vinovați. Când spuneam că nu, începeau să râdă de noi.

Fratele meu a cerut să vorbească cu polițistul. Când a ajuns la ușă și a scos mâna prin geamulețul mic, ca să o poată deschide din partea cealaltă, cei de acolo l-au încercuit și l-au întrebat ce vrea să facă, spunându-i că nu poate deschide ușa când vrea el. Asta deși, cu puțin timp înainte, ei circulau între camere de parcă era un trotuar public prin parc.

A strigat după polițist ca să discute cu el. Când acesta a venit, au mers la intrare și nu știu exact ce au discutat acolo. Însă, când s-au întors, polițistul, vizibil nervos și rămas fără răbdare doar pentru că i se ceruse ajutorul, i-a cerut tatălui meu să vină și să îi ia locul. Când fratele meu a spus: „Lăsați, rămân aici”, polițistul a ridicat tonul și a spus ceva de genul: „Dacă tot ai cerut acum, haide, haide, vine tatăl tău aici și dormi tu dincolo.” Nu redau 100% exact cuvintele folosite, dar acesta a fost sensul.

După ce ne-au schimbat, eu și tatăl meu am încercat să dormim, deși luminile erau încă aprinse. Ceilalți au început să iasă la masă, unde aveau mâncarea lor, probabil adusă de undeva. Pe noi nu ne-a servit nimeni cu nimic. Domnul polițist care spusese că urmează să ni se dea mâncare nu a mai venit la noi, nu ne-a mai întrebat nimic și nu ne-a mai dat nimic.

Sincer, probabil nici nu am mai fi putut mânca. Adrenalina era prea mare ca să mai simțim foamea. Totuși, am încercat să adormim cumva. După ce au terminat de mâncat, ceilalți s-au întors în cameră, au început să joace table, râdeau, făceau gălăgie, fumau și aveau brichete asupra lor. După un timp, nici nu știu cum, în toată gălăgia aceea, am reușit să adormim.

M-am trezit târziu în noapte simțind nevoia să merg la toaletă. Aceasta era în colțul camerei, închisă doar cu o ușă glisantă, dacă o pot numi așa. Dar nesiguranța, frica și sentimentul că mă aflu în pericol nu m-au lăsat să merg. Am adormit din nou, cumva.

Întrebările mele sunt simple: unde este minimul necesar atunci când îți este foame și nu primești de mâncare? Nu doar în arest, ci în toate cele trei zile petrecute acolo, doar avocatul nostru ne-a ajutat să mâncăm și noi ceva.

Unde este minimul necesar atunci când ceri apă în arest, iar unul dintre domnii polițiști îți oferă un flacon de doi litri din care băuse deja el? Apreciez gestul și îi mulțumesc, dar atunci când ceri apă, nu cred că la asta se referă cineva.

Unde este minimul necesar atunci când te simți în pericol constant și nu poți dormi? Când ești apăsat psihic timp de două zile, plus ziua care a urmat, fără pauză și fără un somn odihnitor? Unde este minimul necesar atunci când ceri ajutor și ți se urlă în față, fiind făcut să te simți ca un nimic?

Oare acestea sunt condițiile peste tot în arest?

Desigur, există o diferență uriașă între a fi în arest și a fi într-un centru pentru bătrâni sau persoane vulnerabile. Dar minimul necesar ar trebui să existe peste tot. Diferența este între ceea ce statul numește minim necesar și ceea ce acel centru a oferit în realitate. Iar părerea mea este că diferența este uriașă.

Cred că pot spune că această diferență nu se vede doar în arest, ci și în multe spitale din țară, în multe azile autorizate și în multe alte locuri în care oamenii ar trebui tratați cu demnitate.

„Publicul „vaccinat” la dezinformări, la scenarii prin care să fie demolat un om - ținta era Ilie Bolojan, nu Viorel Pașca - nu a pus botul! Nu a crezut nimic. Pe Facebook și alte platforme online, adevărul se răspândea ca un foc pe câmpuri uscate, adică incontrolabil și imens. Nu am văzut în viața mea o asemenea unitate între creștini și necreștini, între susținători de partide și doctrine diferite, într-un cuvânt intre oameni, pe de o parte, și neoameni pe de alta.

În loc să îl ardă pe Ilie Bolojan, și-au dat foc singuri. (...)”

Mi-e puțin rușine de la atâta kitsch.