u/StepFar5950

Mă întrebam în seara asta, după o zi atât de grea și obositoare....Cum se face că, după atâția ani de căsnicie, unul dintre cele mai intime gesturi dintre mine și soțul meu rămâne făcutul patului împreună? Și mai ciudat e că am simțit lucrul ăsta din prima. Din seara aia, când abia ne aranjasem cuibul și am întins primul cearșaf pe primul nostru pat, am știut că se petrece ceva. Că gestul, cât de obișnuit părea, are o intimitate înfiorătoare. Eu țineam un colț, el , pe celălalt și.... cearșaful se întindea între noi ca o promisiune.

Acum, ani mai târziu, o facem la fel. El apucă un colț, eu apuc altul, așezăm pernele, întindem plapuma. Nimeni nu spune mai sus, mai la stânga, e strâmb. Corpul a învățat demult ritualul. Corpul nostru de cuplu, entitatea aceea ciudată, a treia, făcută din doi oameni care au stat suficient timp în aceeași cameră încât să își cunoască ritmurile fără să le mai traducă în cuvinte.

Cred că o parte din intimitate vine din faptul că e un gest fără public. Un gest care nu e un performance pentru terti. Chiar nu există nimeni înaintea căruia să mă prefac când întind plapuma cu omul cu care dorm de atâția ani.

O altă parte vine din ce este patul în sine. Patul nostru nu e un spațiu neutru. Cară tot, somn, vise, febră, sex (mai bun sau mai prost), certuri care s-au terminat cu cineva întors cu spatele, dimineața în care niciunul nu vrea să se ridice. Să facem patul împreună, seară de seară, e o reorganizare tăcută a teritoriului nostru comun. Îl pregătim pentru noaptea care vine.

Și totuși, după atâția ani, nu a devenit un. task, o obișnuință. Mă uit la el cum ține colțul ăla exact ca prima dată și ceva.... răsună profund în mine. Cred că aici e intimitatea pe bune. În gestul pe care îl știi pe dinafară și care, fără să vină din efort, continuă să te miște.

La voi care e gestul aparent banal, subtil care creează senzzația de intimitate copleșitoare și înduioșătoare în cuplu?

Tocmai am terminat Alpha Males, unul dintre prea muuultele guilty pleasure-uri de pe Netflix. Simpatic. La final, unul dintre protagoniști, parte dintr-o gașcă de bărbați trecuți de 45 de ani cu personalități foarte diferite, se căsătorește cu el însuși. După multe încercări eșuate de a plonja în confortul unei relații, personajul, autodeclarat feminist în marea de alpha din jurul lui, ajunge să propovăduiască destul de forțat singurătatea și timpul petrecut cu sine. Dar, surpriză, în scena finală izbucnește într-un hohot de plâns exasperat.

Și aici m-am blocat puțin. Rar am rămas după producții light de văzut cât adorm, cu întrebări existențiale. Serialul ăsta, însă, pe ascuns, sub umbrela de comedie ușoară, îi pune pe acești patru prieteni în aceeași criză și le oferă patru ieșiri. Trei dintre ei aleg ușa care are un nume de femeie nouă, fostă, nu contează, dar o femeie. Toată durerea, presiunea, criza lui 40 se rezolvă sau pretinde că se rezolvă prin celălalt. În cazul ăsta cealaltă. Clasic. Un mecanism pe care bărbații generației mele l-au moștenit și ei, ca în basme, aproape genetic. Nu știi cum să stai cu tine, deci găsește pe cineva lângă care să nu mai fie nevoie să stai singur. Și cam aia e.

Singurul care nu fuge e acest Santi. ȘI tocmai pentru că nu fuge, cred eu că plânge. Inițial am citit scena asta de final într-o notă foarte ușoară. Hai, mai, feministule și reformistule, deconstruitule....Tot aici ajungi, plângând singur la propria nuntă. De fapt mă amuzam maxim la falimentul acestui self-helpul superficial promovat, dar și ultra ironizat pe tot parcursul celor cinci sezoane.

Dar ceva din hohotul ăla de plâns final mă face să cred că nu e chiar așa. Dacă scenariștii ar fi vrut să livreze mesajul ăla, aveau o mișcare evidentă la dispoziție. Îl puneau pe Santi să cadă în brațele cuiva imediat după plâns. O reîmpăcare, o femeie nouă, o salvare prin celălalt. Cavaleria care vine să recupereze omul prăbușit, dar nu se întâmplă asta. Domnul Santi e lăsat singur, acolo, după propria nuntă, horcăind ca o bocitoare de la mine din Moldova, fără nimeni care să apară din off.

E o decizie narativă mult mai radicală decât pare la prima vedere. Pentru că spune ceva ce Netflixul o spune mai rar: că prăbușirea aia nu e sfârșitul drumului, ci începutul lui. Și aici trebuie să separăm două lucruri pe care le confundăm tot timpul, o maaaaare confuzie când vorbim despre singurătate la bărbați (și nu numai).

Există self-helpul ca practică interioară, un raport real, lent, neglamuros cu propria viață. Stai cu tine pentru că nu mai ai unde să fugi și descoperi în timp că nu e atât de insuportabil pe cât credeai. Chiar dacă nu e nimic de instagramabil pe acolo, devii un om care învață să își țină singur compania fără să se mintă. Ei...și de aici începe ceva frumos pentru că e real.

Și există self-helpul ca performance, foarte americanizat, Tony Robbins style. Un discurs repetat cu voce tare până prinde cheag. Predici ținute prietenilor despre cât de eliberatoare e singurătatea, cu inflexiunea ușor radicală a cuiva care încearcă să se convingă pe el. Sologamia, ca ceremonie, e exact forma extremă a versiunii ăsteia. Un moment în care interiorul cere validare exterioară pentru că, pe interior, nu s-a întâmplat de fapt nimic cu adevărat.

Plânsul lui Santi omoară a doua versiune. Performance-ul, spectacolul fără care unii oameni nu reușesc să stea singuri în propria cameră. Iar prima versiune, cea adevărată, abia după hohotul ăla devine posibilă. Aici e plenitudinea scenei și de asta cred că merită privită cu atenție.

Lao a doua vedere (a se citi țigară), nu atât de superficială, am realizat că plânsul lui Santi nu e un eșec. E primul moment în tot serialul în care personajul nu mai minte pe nimeni. Cinci sezoane întregi a mințit. Pe ceilalți, când le povestea cât de bine îi stă singur. Pe el, când își repeta același lucru noaptea în cap. Pe femeile cu care a încercat, oferindu-le o variantă editată a unui om care nu existase niciodată în forma aia. În secunda în care izbucnește hohotul, toate straturile cedează simultan și pentru o clipă rămâne acolo doar omul. fără i-de-o-lo-gi-e.

Eiii, generații de bărbați la care se uită serialul. Nu invers Ș) Bărbați prinși între un model de masculinitate vechi pe care nu mai au voie să îl poarte public și unul nou pe care nu îl pot îmbrăca fără să îl rupă la coate. Cei care au învățat limbajul deconstrucției, dar care încă nu au învățat ce se află sub limbaj. Cei are confundă autonomia cu izolarea și grija de sine cu evitarea celuilalt.

Scena aia le arată exact unde e linia dintre a vorbi despre singurătate ca virtute și a o locui efectiv. Cele două lucruri arată identic la suprafață. Sub pojghiță sunt diametral opuse, una e armură, cealaltă e acasă.

Cred că și la suratele generației mele se aplică această carcasă ideologică și același mecanism de deconstrucție....voi ce ziceți?