Am avut probleme cu munca de cand m-am angajat. Desi sunt intr-un domeniu in care imi place, am observat ca imi e foarte greu sa-mi gestionez munca si emotiile. Ma simt in priza non stop, obosit si stresat, totul trebuie facut pe fuga, munca e foarte multa si se tot adauga, sunt multe proceduri de care trebuie tinut cont, fiecare aspect marunt trebuie discutat si rasdiscutat cu multe persoane, nivelul de informatii si de cunostinte necesare e urias.

Am un salariu foarte bun, conditii bune de munca (muncesc doar de acasa), in teorie flexibilitate (nu ma cauta nimeni, nu pontez, nu cer voie daca trebuie sa plec cateva ore).

Cu toatea astea simt ca nu mai fac fata. Imi e foarte greu sa ma deconectez de munca. Mi-am pus un hard stop la ora 5 in fiecare zi, iar atunci ies neparat din casa. Fie sa alerg, fie la sala. Tot munca am in cap. Tot la munca ma gandesc, stau cu grija fata de ziua de maine, incerc sa gasesc solutii, port dialoguri imaginare cu colegii, imi fac griji. La fel patesc si dupa ce ajung acasa sau cand ma culc. Dimineata cand ma trezesc primul gand e ceva legat de munca. Mai nou am inceput sa ma trezesc si noaptea cu gandurile astea.

Am atins un nivel de oboseala extrem de ridicat si nu prea-mi mai face placere nimic. Inainte mai citeam macar jumatate de ora pe zi, reuseam sa ma relaxez cand alerg, ma vedeam cu lumea, aveam timp sa ma gandesc la ale mele. Acum simt ca totul e concentrat in jurul muncii, care ma epuizeaza si nu-mi mai lasa timp de altceva.

Problema cea mai mare e ca in ultimul timp am inceput sa fac greseli din ce in ce mai dese. Unele fiind foarte penibile. Vorbesc cu colegi din alte tari si in loc sa le scriu in engleza le scriu in romana, vorbesc cu colegi romani carora le scriu in germana, trimit mailuri la persoane gresite, ma adresez cu alte nume, copiez informatii unde nu trebuie, incurc parole, verific un mail de sapte ori si dupa ce ii dau send vad ca e plin de greseli.

Am incercat sa discut cu sefimea si desi am primit putina simpatie nu s-a gasit nicio rezolvare. Asta e situatia, trebuie sa invatam sa o gestionam mi s-a spus. Am fost si pe la interviuri unde simt ca m-am sabotat. N-aveam nici energia necesara, nici cheful sa fiu acolo, iar asta s-a vazut.

Nu stiu ce sa mai fac. Realistic vorbind mi-ar prinde bine o pauza de 4-5-6 luni macar, urmata de schimbarea mediului. Dar din pacate nu-mi garanteaza nimeni ca-mi mai gasesc de munca dupa pauza asta.

Am mai facut terapie in trecut, vreau sa ma apuc iar. E vreo posibilitate sa ma concentrez doar pe problema asta? Ce tip de terapie e recomanda? E ceva ce pot face eu singur?

Mulți oameni resping termenul „perfecționist" pentru că simt că descrie pe cineva cu OCD sau pe cineva paralizat. Spun: „nu sunt perfecționist, doar îmi place să fac lucruri bine".

Iată diferența între cele două:

„Îmi place să fac lucruri bine" = simți satisfacție când termini ceva calitativ. Te oprești când e terminat. Treci la următorul.

Perfecționism = simți anxietate până când e terminat. Verifici și reverifici. Termini cu epuizare, fără satisfacție. Standarde imposibile pe care ți le impui tu. Auto-critică interioară severă.

Diferența reală: perfecționismul vine din frică, dincolo de iubirea pentru calitate. Frica de a fi judecat, descoperit, abandonat dacă nu produci la un anumit nivel.

Indiciu practic: dacă cineva îți spune că munca ta e excelentă, perfecționistul simte un val scurt de ușurare urmat de presiune nouă (ștacheta s-a ridicat). Cel care „iubește calitatea" simte mândrie și se odihnește.

Acum întrebare pentru voi: în care vă regăsiți? Aveți exemple concrete din viața voastră care v-au făcut să realizați distincția?

Bună!
Nu am cu cine să discut despre asta, așa că o să scriu aici. De la vârsta de 12 ani mereu m-am simțit foarte tristă și n-am știut cum să scap de starea asta.
Acum am aproape 20 de ani și mă simt tot la fel, am încercat să ma apropii mai mult de Dumnezeu, însă nimic nu m-a ajutat. În fiecare zi am gânduri negre, nu-mi văd scopul pe pământ și m-a părăsit si persoana pe care am iubit-o cel mai mult, iar chestia asta m-a distrus de tot, mi-a agravat starea.
Aș primi orice sfat cu drag și mă întrebam dacă să merg la un psiholog sau un psihoterapeut.
Mulțumesc!!!

Buna!

Cum zice si flair-ul am nevoie de sustinere in acest moment ca am un sentiment puternic de singuratate.

Tatal meu incerca sa ma convinga sa nu continui cu datul in judecata firma la care lucrez, mama nu ma asculta si sotia lui tata incearca sa ma oprească la fel ca el si amandoi imi spun ca sa nu vorbesc cu nimeni despre problemele mele.

Ultima data cand am zis despre problemele mele catre unchiul meu care s-a mai confruntat cu situatii de genul si i-am explicat ca situația cu firma e una mizera, tatal meu a inceput sa tipe la mine la telefon cuvinte grele printre care si "Nu ai demnitate"

Problemele cu firma au inceput in aprilie cand m-au mutat la București cu locul de munca.

Sunt foarte multe probleme, dar pot spune ca toate astea sunt facute ca sa ma forteze pe mine sa-mi dau demisia.

1. Nu platesc salarile la timp. Deja sunt iar cu doua salarii restante. Pe langa asta, nu am primit in nicio luna fluturasul de salariu.
2. M-au cazat intr-un apartament nemobilat, infestat cu gandaci cu alti 3 baieti din Sri Lanka.
3. Mi-au zis in foaia de delegatie ca imi dau diurna, bani de consumatie si alte beneficii dar in realitate mi-au oferit doar o cazare si o masa pe zi (exceptand weekendurile)
4. Mi-au falsificat (cred) o foaie de demisie ca sa le arate la cei de la ITM ca eu defapt mi-am dat demisia cand eu eram angajat.
5. Mi-au desfintat postul pe care lucram la Cluj fara sa ma anunte scris. Vineri am aflat verbal si mi-a fost dat ultimatum. Ori raman la Bucuresti definitiv, ori plec din firma.
6. Ieri cand am mers la conducere sa inteleg mai bine situatia, seful meu mi-a zis la un moment dat "Cine esti tu sa-ti dau explicatii?"

Sunt multe nereguli....

Am vorbit si cu o avocata si cand mi-a zis cat costa, desi nu costa exagerat de mult, mi-am pierdut orice farama de speranta deoarece nu am banii necesari sa o platesc.

Simt ca ar trebui sa ma opresc, sa las capul jos si sa plec fara nicio speranta de a mai vedea cele doua salarii restante si sa-mi zic doar "Ai fost o batjocura pentru ei"

Nu am simtit azi niciun pic de sustinere din partea nimanui si din cauza ca mi-a adus la cunoștință ca asa e in Romania, asa se intampla peste tot, daca faci asta o sa suferi dupa si nu te va mai angaja nimeni, etc.

Chiar nu stiu ce sa fac.... ma simt neputincios, dezamagit si singur.

Continuăm seria. Astăzi: sindromul impostorului.

Termenul a fost introdus în 1978 de Pauline Clance și Suzanne Imes. Descrie senzația persistentă că „nu meriți" succesul pe care l-ai obținut, că vei fi descoperit ca fraudă, fake, că recunoașterea pe care o primești se bazează pe noroc, sincronizare sau iluzie, dincolo de competențele tale reale.

Paradoxul: realizările mai mari, în loc să-l calmeze, îl amplifică. Cu cât urci mai sus, cu atât „distanța de cădere" pare mai mare. Cu atât mai mulți oameni te „pot descoperi".

Semne tipice:

-Atribui succesele norocului sau circumstanțelor

-Crezi că ești singurul/a care funcționează „undercover"

-Te aștepți să fii „văzut/identificat" la fiecare prezentare, examen, întâlnire importantă

-Refuzi promovări sau oportunități pentru că „nu sunt încă pregătit/ă"

-Simți că ai păcălit pe cineva care te-a angajat, ales, recunoscut.

Sindromul impostorului apare disproporționat la persoane competente. Cele care nu sunt competente rareori îl simt. E o ironie crudă.

Cultura românească, faptul că părinții din comunism nu au fost învățați sa ne încurajeze și să ne dea foarte multă încredere în forțele proprii (chiar din contră), hrănește puternic sindromul impostorului.

Întrebare pentru voi: vă recunoașteți? Care a fost momentul în care ați realizat că nu sunteți singurii care simt asta?

Salutare tuturor. Apelez la voi pentru că mă aflu într-un punct extrem de vulnerabil și am nevoie de niște perspective, sfaturi sau poate doar de un spațiu în care să mă descarc fără să fiu judecată.

Am 26 de ani și locuiesc împreună cu iubitul meu într-un oraș aflat la vreo 3 ore distanță de părinții mei. Problema este că tatăl meu suferă de o boală neurologică degenerativă și este imobilizat la pat. Singura care are grijă de el este mama.
Mama trage efectiv cât pentru trei oameni. Pe lângă îngrijirea tatălui (care e o muncă titanică și epuizantă fizic și psihic), mai are grijă și de bunica (la țară), unde trebuie întreținute o curte și o grădină. O sun cam o dată pe săptămână și o simt la capătul puterilor. Mi-e groază, pur și simplu mi-e groază să nu pățească ceva, să cedeze fizic sau să facă un gest extrem pe fond de burnout sever.

De aici vine și frica mea cea mai mare în momentul de față.
Dacă mama pățește ceva și nu mai poate sau se duce, va trebui să renunț eu la viața mea, acum, când de abia începe. Simt că va cădea pe umerii mei responsabilitatea de a îngriji trei oameni sau 2 si sa mai trec si prin trauma pierderii mamei. Colac peste pupăză, acum câteva luni mi-am pierdut și locul de muncă, deci din punct de vedere financiar sunt blocată, nu am cum să plătesc pe cineva (o infirmieră/un azil) care să ajute.

Nu am prieteni, singurul meu sprijin este iubitul meu. Mă uit în viitor și mă cuprinde o panică totală. Mi-e teamă că va trebui să las totul, să mă întorc acolo, iar la 40-50 de ani să mă trezesc singură, plină de frustrări, regrete și cu viața distrusă.

A mai trecut cineva prin asta? Cum gestionați frica asta paralizantă?

https://preview.redd.it/6t3o9khf7f1h1.png?width=1377&format=png&auto=webp&s=fdc9c7c1cbfa34dc3aac8e1e41f72ffe261a5616

SESIUNE AMA. Întreabă Comunitatea r/GaySideRomania (Ediția II)

Moderator: u/ovicj-94 (Ovidiu) ~ Moderator / Fondator al r/GaySideRomania
Data: 17.05.2026 Ora: 20:00 - 21:00 (EEST)
Tematică:

• Subiect deschis (puteți întreba orice)
• Colaborarea dintre r/GaySideRomania și r/IntreabaUnPsiholog (gânduri)
• r/GaySideRomania și Telegram (mutam conversațiile casual pe telegram)
• Idei pentru viitoare proiecte și articole

Astăzi vreau să discutăm despre un termen care, în România, e adesea confundat cu „ambiția" sau „cu standardele înalte".

Anxietatea de performanță e o stare bazală a sistemului nervos în care valoarea ta personală e condiționată constant de output. Diferă de ambiția sănătoasă prin trei lucruri:

Ambiția te energizează când lucrezi. Anxietatea de performanță te epuizează chiar și când lucrezi.

Ambiția te lasă să te oprești când termini. Anxietatea de performanță te lasă în alertă, pentru că nu se termină niciodată.

Ambiția vine din motivație internă. Anxietatea de performanță vine din frica de a nu fi suficient.

Test practic: dacă termini un proiect important și simți satisfacție timp de câteva zile, e ambiție. Dacă termini și deja te gândești cu anxietate la următorul, e anxietate de performanță.

Întrebare pentru voi: ați făcut diferența asta vreodată conștient? Vă recunoașteți în vreuna din cele două? Cum ați explica diferența cuiva care zice „doar mă știi, așa sunt eu, am standarde înalte?

Săptămâna asta postez despre topicuri conexe (sindromul impostorului, perfecționism, procrastinare, Sunday scaries).

​

Întrebarea o aud des de la oameni care au plecat dintr-o relație abuzivă și au început una nouă, sănătoasă. „El sau ea e tot ce am visat. E echilibrată, calmă, atentă. Și totuși mă plictisesc. Lipsește ceva."

Răspunsul: sistemul tău nervos a fost antrenat cu intermittent reinforcement. Reconcilierea după conflict eliberează oxitocină și dopamină în cantități masive. Peak-urile emoționale erau cu adevărat mai mari decât în relațiile stabile.

O relație sănătoasă e ca o trecere de la slot machines la salariu lunar. Mai sigură, mai predictibilă, mai sustenabilă. Și inițial „plictisitoare" pentru sistemul nervos.

Adaptarea durează 6-18 luni de relație stabilă. Sistemul învață că siguranța e mediul în care creșterea reală e posibilă, dincolo de impresia de „plictisitor".

Întrebare pentru voi: ați trecut prin asta? Cum a fost adaptarea de la intensitate la stabilitate? Cum ați explica altcuiva că „iubirea calmă" e tot iubire, doar de altă natură?

Analizând mai multe lucruri, mi-am dat seama că practic evit tot din viața mea. Vreau să îmbunătățesc lucrurile și să-mi îndeplinesc taskurile, sau vreau sa dezvolt anumite abilități, însă evit la greu. Sunt extrem de copleșită când mă gândesc la a face ceva, și mă gândesc și mă gândesc și mă gândesc la infinit in loc sa trec la acțiune. Pot sa schimb acest tip de personalitate? Cat timp ia? Cu ce incep?

Gaslighting-ul e tactica prin care cineva te face să te îndoiești de propria percepție a realității. Numele vine de la filmul "Gas Light" (1944), în care un soț manipulează intensitatea lămpilor din casă pentru a-și convinge soția că are probleme mentale. Pare desprins dintr-un film, dar formele lui de zi cu zi sunt banale și greu de prins:

"Nu am spus niciodată asta" "Exagerezi, n-a fost chiar așa" "Faci o dramă din nimic" "Toți ceilalți te văd cum ești" 

Efectul, în timp: încetezi să mai ai încredere în propria memorie și percepție. Începi să-ți întrebi prietenii "ție ți-a spus chiar așa?" Cauți validare externă pentru lucruri pe care înainte le știai cu certitudine. E unul dintre motoarele clasice ale trauma bonding: când pierzi reperele interne, ajungi să depinzi emoțional de persoana care îți spune cum e realitatea.

DARVO e următorul nivel. Termenul vine de la cercetătoarea Jennifer Freyd și descrie ce face un agresor în momentul în care e confruntat: Deny, Attack, Reverse Victim and Offender. Neagă fapta. Atacă persoana care îndrăznește să o numească. Inversează rolurile: "eu sunt cel rănit aici, tu ești agresorul". Dacă gaslighting-ul îți erodează lent realitatea, DARVO o întoarce pe dos într-o singură conversație. Studiile lui Harsey și Freyd arată că tactica funcționează inclusiv asupra observatorilor: oamenii din jur ajung să creadă mai degrabă agresorul decât victima. De aici și senzația aia stranie după o ceartă: pleci cu impresia că tu ai fost partea problematică, deși tu ai venit să vorbești despre o rană.

Una dintre cele mai utile întrebări după o astfel de discuție: "cum mă simt în corp acum?" Dacă răspunsul e confuzie, anxietate sau o vinovăție difuză pe care nu o poți localiza, ascultă semnalul. Corpul reține ce s-a întâmplat atunci când mintea e prea ocupată să-l rescrie.

Bună, caut sa incep ședințe de psihoterapie.

Mă simt abătut în ultimă perioada, nu reușesc să mă adun și am dificultăți în a lega o relație și caut să înțeleg problema. Aștept recomandări pentru ședințe online de preferat.

P.S. contul e facut doar pentru postarea asta

Mulțumesc!

Termenul vine de la aspiratorul Hoover. Hoovering = strategia prin care cineva te „aspiră" înapoi într-o relație din care încerci să pleci.

Tactici comune:

Mesaje neașteptate „mi-e dor de tine" după săptămâni de tăcere

Promisiuni de schimbare („am început terapie", „mi-am dat seama")

Crize fabricate („sunt în spital", „mama mea e bolnavă")

Implicarea unor terți („mama lui mă cheamă să discutăm")

Apariții „întâmplătoare" în locuri pe care le frecventezi

Postări nostalgice pe rețele de socializare

De ce funcționează: Sistemul tău nervos e încă în recăderea neurochimică (oxitocina și dopamina nu s-au stabilizat încă):

-Ai dubii naturale despre decizia ta

-Hoovering oferă „încă o șansă" care pare etică să fie încercată

-Hoovering apare aproape garantat în primele 3 luni după plecare. E momentul de maximă vulnerabilitate.

Întrebare pentru voi: ați trecut printr-un hoovering? Cum l-ați recunoscut? Ce v-a ajutat să rămâneți pe poziție (sau ce v-a făcut să cedați)?

Mă întrebam în seara asta, după o zi atât de grea și obositoare....Cum se face că, după atâția ani de căsnicie, unul dintre cele mai intime gesturi dintre mine și soțul meu rămâne făcutul patului împreună? Și mai ciudat e că am simțit lucrul ăsta din prima. Din seara aia, când abia ne aranjasem cuibul și am întins primul cearșaf pe primul nostru pat, am știut că se petrece ceva. Că gestul, cât de obișnuit părea, are o intimitate înfiorătoare. Eu țineam un colț, el , pe celălalt și.... cearșaful se întindea între noi ca o promisiune.

Acum, ani mai târziu, o facem la fel. El apucă un colț, eu apuc altul, așezăm pernele, întindem plapuma. Nimeni nu spune mai sus, mai la stânga, e strâmb. Corpul a învățat demult ritualul. Corpul nostru de cuplu, entitatea aceea ciudată, a treia, făcută din doi oameni care au stat suficient timp în aceeași cameră încât să își cunoască ritmurile fără să le mai traducă în cuvinte.

Cred că o parte din intimitate vine din faptul că e un gest fără public. Un gest care nu e un performance pentru terti. Chiar nu există nimeni înaintea căruia să mă prefac când întind plapuma cu omul cu care dorm de atâția ani.

O altă parte vine din ce este patul în sine. Patul nostru nu e un spațiu neutru. Cară tot, somn, vise, febră, sex (mai bun sau mai prost), certuri care s-au terminat cu cineva întors cu spatele, dimineața în care niciunul nu vrea să se ridice. Să facem patul împreună, seară de seară, e o reorganizare tăcută a teritoriului nostru comun. Îl pregătim pentru noaptea care vine.

Și totuși, după atâția ani, nu a devenit un. task, o obișnuință. Mă uit la el cum ține colțul ăla exact ca prima dată și ceva.... răsună profund în mine. Cred că aici e intimitatea pe bune. În gestul pe care îl știi pe dinafară și care, fără să vină din efort, continuă să te miște.

La voi care e gestul aparent banal, subtil care creează senzzația de intimitate copleșitoare și înduioșătoare în cuplu?

https://preview.redd.it/qnyl9s4okx0h1.png?width=1376&format=png&auto=webp&s=60a0e64bdc6b8c0f196c3a17564a0dc22d602e19

Presiunea mentală în cazul persoanelor „Side”: O perspectivă psihologică

În spectrul vast al sexualității masculine, termenul „Side” (persoane care preferă intimitatea non-penetrativă) este încă un concept relativ nou și, din păcate, puternic stigmatizat. Această presiune mentală nu vine doar din exteriorul comunității LGBT, ci, paradoxal, se resimte acut chiar și în interiorul ei.

1. Elementele cu care ne confruntăm în comunitatea LGBTQ+

Deși comunitatea noastră promovează diversitatea, există încă o „ierarhie a dorinței” care pune presiune pe indivizi:

• Normativitatea rolurilor: Presiunea de a te identifica drept „Top” sau „Bottom”. Persoanele Side sunt adesea întrebate „Dar tu ce ești?”, iar răspunsul „Niciuna” este întâmpinat cu confuzie sau respingere.
• Excluderea pe aplicații: „Dacă nu faci „x” lucru, de ce mai ești aici?” – o atitudine care transformă o preferință sexuală validă într-un motiv de invalidare a identității gay.
• Sentimentul de „defect”: Multe persoane Side internalizează ideea că sunt „incomplete” sau că relația lor nu este „reală”, ceea ce duce la o stimă de sine scăzută.

2. Provocările în societatea largă (Heteronormativitatea)

Societatea românească, în general, are o viziune limitată asupra intimității masculine:

• Fetișizarea vs. Invalidarea: În timp ce societatea înțelege vag ideea de „gay”, ea tinde să sexualizeze excesiv interacțiunile între bărbați. Persoanele Side pică între scaune: nu se potrivesc stereotipului „masculin-agresiv” (Top) și nici celui „feminin-pasiv” (Bottom).
• Lipsa reprezentării: Nu vedem relații Side în filme sau literatură, ceea ce creează un vid de apartenență. „Dacă nu sunt ca ceilalți, înseamnă că sunt singur.”

3. Presiunea socio-psihică resimțită

Toate aceste elemente cumulate duc la o povară psihică invizibilă:

• Anxietatea de performanță: Frica de a dezamăgi un partener care are așteptări „standard”. Aceasta poate duce la evitarea intimității sau la forțarea propriilor limite pentru a mulțumi pe celălalt.
• Izolarea socială: Sentimentul de a fi „prea gay pentru lumea de rând” și „prea diferit pentru comunitatea gay”.
• Disonanța cognitivă: Lupta internă între dorința autentică și dorința de a fi „normal” sau „acceptat” de grup.

Sănătatea mentală a persoanelor Side este direct influențată de Stresul de Minoritate. Când o persoană simte că trebuie să-și „repare” sau să-și ascundă preferințele pentru a fi validată, riscul de depresie și anxietate crește exponențial.

________________________
ÎNTREBĂRILE CE NE MACINĂ ȘI RUGĂM COLABORATORII NOȘTRI DE LA r/IntreabaUnPsiholog SĂ NE AJUTE, SUNT:

1. Cum poate o persoană 'Side' să gestioneze sentimentul de inadecvare sau de 'defect' care apare atunci când preferințele sale sunt invalidate chiar în interiorul comunității LGBT?

2. Persoanele Side se confruntă cu un 'dublu stres de minoritate': excluderea din societatea largă și invizibilitatea în propria comunitate. Care sunt mecanismele recomandate pentru a preveni izolarea socială și epuizarea mentală?

3. Cum putem face față presiunii sociale, generate de apartenența față de o nișă sexuală atât de ignorată?

____
NOTA INFORMATIVĂ:
Comunitatea r/GaySideRomania este o comunitate destinată persoanelor gay/bi side din România, dar și celor ce oferă un suport pentru aceștia. Comunitatea pune la dispoziția membrilor săi: informații, resurse utile, activități, elemente de dezvoltare personală, sexuală, fizică, precum și un spațiu al siguranței și al respectului reciproc.

Imi cer scuze daca e o postare lunga. Sper ca am nimerit thread ul care trebuie si nu supar moderatorii, o sa incerc sa fiu cat de concis pot .

M(29) ,

Sunt extraordinar de trist , si imi este foarte rusine . Nu pot vorbi cu nimeni despre asta.

Mereu am fost mai trist de fel , mai “internalizat” cum ar spune unii tovarasi, dar mi se pare ca am ajuns la un punct cu un total alt nivel.

De cateva luni incoace, oriunde ma aflu (in oras, cu prieteni, la munca) la un moment dat doar disociez si imi fuge mintea la cele mai rele ganduri la adresa mea .Am telefonul plin de notite cu tampenii pe care le scriu la adresa mea .

stau pana tarziu si ma gandesc la toate scenariile cum as putea sa dispar pur si simplu sau sa imi termin zilele si raman in loop ul asta .

Pur si simplu ma simt degeaba, mi am pierdut rabdarea cu mine. Atitudine nu am , planuri marete pentru viitor nu am, si si daca am avut, le am abandonat,o tot dau de gard cu orice initiativa in cariera sau pe plan social pe care o incerc sau ma lenevesc de nicaieri si trec saptamanile pe langa mine si nu fac nimic din ce mi propun. Am vocea asta din cap care mi spune ca eu de schimbat, nu ma mai schimb. Oricat incerc, cand am impresia ca ceva imi iese, fac o prostie si gresesc din nou.
Eu incerc sa am o atitudine cat mai puternica si sa fiu cat de baietas pot , dar nu ma tine mult. Si dupa ma enervez ca eu de ce nu pot fi normal a restul si de ce sunt asa fricos.
Chiar incerc sa fac bine in jurul meu, dar ajung sa ranesc persoane prin modul meu de a fi asa ca fug.

Am mai incercat sa mi fac rau in trecut acum ceva ani, de fiecare data find suparat ca de ce nu am dus o la capat.
imi spuneam chestii de genul “nici asta nu poti face”

Plang de 3x pe saptamana , ma injur ca de ce plang, imi trece si merg mai departe .

Ma duc la munca , imi treaba si ma intorc acasa. Imi umplu programul la munca si cateodata nu apuc sa simt chestii, dar vin tare din spate.

In oras nu mai ies, imi simt prietenii cum s au cat saturat sa ma tot vada plouat, ei chiar au incercat sa inteleaga.

Am niste prieteni minunati, dar nu pot povesti asa ceva cu ei.
Le au si ei pe ale lor, unii isi incep firme , altii fac copii, etc, de ale vietii. Nu simt ca am ce cauta acolo .
A trecut multa vreme de cand am simtit ca locul meu ar fi undeva. am renuntat la filozofia asta ca trebuie sa mi gasesc locul.
Imi e frica ca mi ar pune stampila aia de “ba asta e prea sensibil hai sa l luam mai usor” . Nu suport sa fiu menajat.
Mai alea ca unul din cei mai apropiați prieteni a zis ca nu ii intelege pe “baietasii de 28 de ani care sunt depresivi” si ca in viziunea lui, astia sunt cei mai slabi oameni .
Nici nu vreau sa ma gandesc daca s ar afla ca gandesc asa. Simt ca nu as mai fi luat in serios niciodata.

Am incercat de toate, sport, terapie, relatie,tratament atent supervizat de specialisti….I just feel worthless. M as lua la bataie daca as putea .

Am scris asta aici ca poate daca impartasesc, poate o sa ma simt mai bine. Im just freestyling at this point.

Imi cer scuze din nou pentru postarea lunga

Bună!F37 aici.

M-ar interesa punctul de vedere al unui psiholog în legătură cu identitatea ființei umane.

Din punctul meu de vedere ființa umană își construiește o identitate ce ajută să-și creeze un anumit stil de viață.Eu am ajuns într-un punct de conștientizare in care nu mi se pare atât de necesar să am o identitate și că ,,eu sunt" este doar un instrument pt a-ťi păstra un stil de viață,un focus.

Din moment ce accepți și o astfel de poziție,se pot vedea identitățile celorlalți și nevoia lor de a te pune într-o anumită categorie pt a ști încotro s-o ia în ceea ce te privește.

Intrebarea mea este de unde pornește această nevoie de a avea o identitate și când se întâmplă acest lucru?Este o nevoie reală sau totul începe în copilărie și ca adult funçtionezi deja pe pilot automat?O nevoie indusă ca să zic așa?

Vă mulțumesc!O după-amiază faină!

Parintii mei impreuna cu mine am cumparat un apartament, apartamentul fiind pe numele meu si al parintilor. La un momentdat, la impuls, i-am spus prietenei mele pentru a i se oferi siguranta relatiei si a viitorului ca o putem trece si pe ea pe numele apartamentului dupa casatorie si copil, dar in realitate parintii mei nu au zis asta si nici n-am discutat cu ei despre asta si nici eu nu imi doresc acest lucru sincer sa fiu deoarece sunt economiile parintilor mei de peste 10 ani cat si ale mele de cativa ani, deci doar eu cu ei am contribuit la aceasta achizitie. De atunci de cand ne-am mutat inca ma gandesc ca urmeaza sa ma intrebe prietena mea despre acest lucru si deja stau stresat de multe luni zi de zi deoarece nu as sti cum sa ma pozitionez pe tema acestui subiect si daca am spus ceva prea maret. Voi cum ati proceda in locul meu?