r/IntreabaUnPsiholog

Am nevoie și eu de o perspectivă din exterior, pentru că încă nu reușesc să înțeleg ce s-a întâmplat.

Am cunoscut un băiat la o întâlnire organizată. De la început am avut impresia că există o conexiune foarte puternică între noi. Mă căuta des, era atent la absolut orice detaliu despre mine. Îmi ținea minte examenele și îmi ura succes de fiecare dată, flirta într-un mod foarte intelectual, mă asculta cu adevărat când vorbeam și nu aveam niciodată senzația că mă ignoră.

Ne-am văzut de mai multe ori și eu mă simțeam foarte bine alături de el. Dacă îi spuneam să vină într-un loc, venea. La ultimul date mi-a adus flori, mi-a tras scaunul la terasă, nici măcar nu a stat pe telefon – era efectiv ochi și urechi la mine.

Și totuși, la finalul acelei întâlniri mi-a spus că încă nu este vindecat după fosta lui. A izbucnit în plâns și mi-a spus că are nevoie de timp să vadă ce se întâmplă cu el. A mai zis că nu vrea să mă țină blocată și să ajungă să creeze aceeași situație neplăcută și pentru mine.

Ce mă nedumerește este că, din câte mi-a povestit, relația cu fosta nu părea una în care petreceau foarte mult timp împreună. Ea ieșea mai mult cu prietenele, cu el se vedea cam o dată la două săptămâni, iar el avea și un grup mare de prieteni și o viață socială destul de activă.

Întrebarea mea este: de ce ajunge cineva să plângă atât de tare după o astfel de relație? Ce anume doare atât de mult? Pentru că, sincer, comportamentul lui față de mine mă făcuse să cred că își dorește cu adevărat să construim ceva.

Iar partea cea mai grea pentru mine este că îmi vine întruna să îl caut. O parte din mine vrea să îi scrie, iar alta îmi spune să respect faptul că el a cerut timp și a fost sincer cu mine.

Ați trecut prin ceva asemănător? Dacă ați fost în locul lui, ce se întâmpla de fapt în interiorul vostru?

Acum cateva zile am vazut pe reddit o postare cu Spider Gwen stand pe varfuri cu un comentariu dedesubt in PeterExplainsTheJoke. Long story short, desi caracterul Spider Gwen este o balerina, statul/mersul pe varfuri (persistent) este cateodata asociat cu autismul.

Evident, vazand conexiunea intre acest detaliu si primele 2 decenii din viata mea nu am putut decat sa devin mult mai curios pe acesta tema.

Sincer am ramas uimit, in trecut am mai incercat sa caut raspunsuri intrebarea "de ce sunt asa de diferit fata de cei din jurul meu, de ce imi este asa de greu sa fiu normal si sa am succes". Unde ADHD-ul raspunde la cateva dintre aceste intrebari, iar omniprezenta depresie (doar pentru depresie sunt diagnosticat, dar doctorul la care am fost parea neinteresat si nu vreau sa ma intorc) la altele, nimic nu mi-a explicat atat de bine viata ca multe aspecte din autism. Peste 3 decenii de viata si niciodata nu am luat in considerare autismul. Imi este rusine sa recunosc, dar aveam o parere mult mai negativa despre conditie. Desi nu am discriminat niciodata, imi pare rau si imi cer scuze.

Sunt constient ca autodiagnosticarea nu este ceva sanatos, de aceea caut un profesionist. Sincer viata mea nu stiu cum o mai pot intoarce in bine, dar mi-ar da un pic de pace sufleteasca daca as fi diagnosticat oficial. Sunt mult prea multe lucruri in comun, ceea ce nici un alt diagnostic nu a reusit sa acopere, aspecte fundamentale ce mi-au ruinat viata si viitorul precum faptul ca devin coplesit usor cand vine vorba de situatii noi, neasteptate sau complexe. Raman pur si simplu blocat in ciuda incercarilor mele constiente de a trece peste acestea.

Din pacate nu-mi permit sa merg la privat, de aceea trebuie obligatoriu prin CAS, preferabil in capitala sau Brasov.

Sunt atat de furioasa .Azi am aflat ca terapeuta mea este homofoba.Nu i-am zis ca sunt- s-a ajuns pur si simplu la discutia asta.Am fost abuzata de o femeie cand eram mai mica- si a zis ca asta ma face sa am niste porniri( si cred ca se refera la faptul ca devin lesbiana) .Cea mai mare prostie.Si stiu ca nu este adevarat.Spunea de femei care au asemenea ,,porniri" .Deci efectiv spunea ca femeile queer agreseaza alte femei asa cand le vine🫩

Deci nu imi vine sa cred un terapeut poate sa aiba o asemenea gandire.Nu ma asteptam.Sunt dezamagita maxim.Am schimbat atatea terapeute- cam aproape toate au fost asa

Bună! Am nevoie de o părere, pentru că mă simt puțin vinovată și nu știu dacă am greșit.
Merg la o clinică de beauty care are sedii în mai multe orașe pentru o procedură mai îndelungată. De obicei merg la sediul din orașul în care locuiesc acum, dar zilele acestea am venit în vacanță în orașul meu natal și am ales să fac o ședință aici, la aceeași clinică.

Când am ajuns, fetele au fost foarte drăguțe, m-am și mirat.. atmosfera mi s-a părut mai caldă și mi s-au explicat mai multe lucruri, ceea ce în sediul din orașul în care m-am mutat este total diferit. De exemplu, în orașul în care m-am mutat, când am mers prima data la clinica asta și am cerut detalii mi-a explicat o tipă foarte vag și apoi am cerut mai multe detalii și a ridicat tonul la mine spunându-i asistentei să-mi explice ea că dânsa are treabă și mi-a trântit contractul în față și a plecat de la recepție. Singurul moment in care s-a comportat mai frumos a fost când am plătit..

Revenind, eram în timpul ședinței în orașul meu natal și asistenta care se ocupa de mine a deschis discuția despre sediul unde merg eu de obicei și mi-a spus că a mai avut o clientă din orașul respectiv care nu a fost prea mulțumită de atmosfera de acolo. A folosit chiar cuvântul „scorpii” când a vorbit despre fetele de acolo. Ba chiar mi-a spus că și personalul evită să facă cursuri acolo fiindcă personalul e aiurea. Nu eu am deschis subiectul. Am spus că și pentru mine contează foarte mult experiența.

La final, managera sediului din orașul meu natal m-a luat deoparte și m-a întrebat ce anume nu mi-a plăcut la sediul unde merg de obicei, ca să poată transmite mai departe și poate să-mi facă experiența mai plăcută. Nu m-am așteptat ca asistenta să-i spună direct managerei că mă gândeam că e o discuție amicală și că rămâne între noi. In fine, i-am spus sincer că nu m-am simțit la fel de confortabil cu partea de recepție/comunicare și că în sediul din orașul natal mi s-au explicat lucruri pe care înainte nu știam că le pot cere sau că există deși este aceeași clinică și deși am plătit pentru ele.

Am spus și că sunt foarte mulțumită de o anumită persoană din sediul unde merg de obicei, tocmai ca să nu se înțeleagă că am o problemă cu toată lumea.

După ce am ajuns acasă, mă trezesc cu un apel de la managera sediului din orașul în care locuiesc acum, nu cel natal. M-a întrebat ce anume m-a deranjat și mi-a spus că ar fi fost mai bine să nu vorbesc despre neajunsuri în alte orașe, pentru că ține de imagine.
Eu am încercat să explic că nu eu am deschis subiectul și că doar am răspuns când am fost întrebată de feedback. I-am spus și că acolo s-a folosit cuvântul „scorpii”, tocmai ca să înțeleagă că nu de la mine a pornit discuția. După aceea, tot încerca să afle cine anume mi-a spus asta, dar nu am vrut să îi spun numele persoanei.
Apoi mi-a spus că a vorbit cu persoana de care eu eram mulțumită și a întrebat-o de ce nu făcuse una dintre procedurile despre care aflasem în celălalt sediu. Asta m-a făcut să mă simt și mai prost, pentru că nu am vrut să o bag pe fata respectivă în probleme.

Acum nu știu ce să cred. Eu nu am vrut să fac rău nimănui, nu am vrut să reclam pe cineva și nu am vrut să afectez imaginea clinicii. Doar am răspuns sincer când mi s-a cerut feedback.
Voi cum vedeți situația? Am greșit eu că am dat un feedback sincer?

Atunci când crezi că ai găsit persoana potrivită, începi, încet-încet, să îți deschizi sufletul și să îi spui ce simți. Îți dă speranțe, te face să crezi că totul merge într-o direcție frumoasă... iar apoi, dintr-o dată, dispare fără niciun motiv și fără nicio explicație.

În acel moment, începi să te întrebi dacă ai greșit cu ceva, dacă ai spus prea mult sau dacă nu ai fost suficient. Dar uneori, tăcerea celuilalt spune mai multe despre el decât despre tine.

**salut am 19 ani si habar n am ce sa fac cu viata mea**
abia am terminat liceul si momentan lucrez ca ajutor se bucatar unde faz pizza si salate si etc, si din cauza timpului n am apucat sa ma inscriu la bac, sincer oricum n am nici o speranța sa iau bacul, adk cel putin la mate, la romana si bio il iau 100% daca ma pun da invat dar la mate mi se pare imposibil cel putin pt mine, niciodata nu mi a placut matematica, da si na cum ziceam habar n am ce sa fac cu viata asta oamenii mereu zic sa ma duc spre politie/armata/jandarmerie din cauza ca am fizic bun, 1,85 85kg si sunt destul de lat si mare gen ca structura osoasa am facut sala si inca fac si am o forma ok dupa parerea mea… , dar nuj ma simt pierdut pana acum cateva ore ma gandeam sa ma inscriu ca sgp si sa dau in toamna bacul la bio si romana sa iau note ok 6-7-8 si apoi eventual anul urmator sa l dau si la mate si sa iau macar un 5 avand timp un an intreg sa invat…, ori sa merg spre legiunea straina , dar sincer sunt o persoana credincioasa in sensul ca il iubesc pe dumnezeu si nu vr sa ajung sa omor oameni prin misiuni prin africa, visul meu mereu a fost sa ajung liber financiar si sa traiesc si sa vizitez toata lumea cu viitoarea mea sotie. dar nuj ma simt pierdut sunt plin de traume din copilarie, cand eram mic parintii mei se bateau si chestii de genul, tatal meu era un betiv, iar mama… o femeie buna care nu si a putit parasi niciodata copii, iar chestia asta s a cam terminat cand aveam 13 ani, el a ucis o si apoi s a sinucis, iar eu le am descoperit corpurile… deci na am trait o viata de rahat nu prea am simtit niciodata ce e aia iubirea in familie, acum stau cu sora mea si imi doresc sa plec, sa nu mai stau pe capul lor dar hahar n am ce naiba sa fac cu viata asta…sunt pierdut si nu stiu ce sa fac n am cu cn sa ma sfatuiesc, n am prieteni si nici relație, si habar n am ma simt singur si n am nici o idee ce naiba sa fac

Salutari, as fi interesat sa fac terapie cu un psiholog specializat pe traume religioase, unde pot gasi un terapeut cu aceasta specializare?

​

Bună!

Aș avea nevoie de niște păreri.

Eu simt că relația mea cu prietenul meu (13 ani avem împreună) a ajuns într-un punct în care nu mai reușim să rezolvăm singuri conflictele și i-am propus partenerului să mergem împreună la un psiholog. Nu pentru că îl consider „problema”, ci pentru că simt că avem nevoie de o persoană neutră care să ne ajute să comunicăm mai bine.

El refuză categoric. Spune că nu vrea să își împărtășească viața intimă și problemele cu un străin.

Când insist și îi spun că pentru mine este important, se enerveaza.

Voi cum vedeți situația?

Ați fost cu un partener care refuza orice formă de terapie? Credeți că este doar frică și rușine sau, dacă cineva refuză orice ajutor extern, e un semn că relația are puține șanse să se schimbe?

Eu am ajuns în punctul în care simt că nu mai știu ce să fac și aș aprecia orice perspectivă.

Vezi o tipă drăguță la sal, ai vrea sa vorbești cu ea dar n-o faci. Niciodata n-o faci. Pentru ca sti ca nu e o idee buna. Fie nu vrea sa fie abordata, fie e cu iubitul fie si alt fie.

Asa ca doar continui cu antrenamentul tău si incerc sa te uiți in directia opusa de fiecare data ca sa iti iei gândul, pentru ca oricum s-ar fi terminat prost.

Am nevoie de păreri sincere, mai ales de la persoane care au trecut printr-o situație asemănătoare și au reușit (sau nu) să reconstruiască o relație.
Am fost într-o relație de aproape 3 ani. Era prima mea relație serioasă și eram logodiți. Îmi imaginam că acesta este omul cu care îmi voi întemeia o familie.
Recent, cât timp eu eram plecată să îmi susțin sesiunea la facultate, am descoperit în telefonul lui două apeluri și un mesaj către o escortă, în care întreba locația și dacă este disponibilă, apoi îi spunea că ajunge în câteva minute. Verificând istoricul din aplicația de transport, am văzut că a mers exact la acea adresă, a stat aproximativ o oră și apoi s-a întors acasă.
Când l-am confruntat, inițial a negat tot. Apoi a spus că nu își amintește ce s-a întâmplat. Abia după aproape o săptămână de discuții și insistențe a recunoscut că, într-adevăr, a mers acolo cu intenția de a face ceva, dar susține că s-a oprit înainte să se întâmple orice act sexual, pentru că și-a dat seama că mă poate pierde și că nu aceasta este viața pe care și-o dorește.
Problema este că îmi este foarte greu să cred această variantă, având în vedere că a negat atât de mult timp și a recunoscut doar atunci când nu mai putea nega dovezile. În plus, nu știu dacă acesta a fost singurul episod sau doar singurul pe care l-am descoperit.
Pe lângă acest eveniment, relația noastră a avut și alte probleme. De-a lungul celor trei ani au existat promisiuni de schimbare care nu s-au concretizat. De multe ori am simțit că eu sunt cea care iartă, explică, încearcă să repare și inițiază împăcările. Când eu greșeam, reacțiile lui erau foarte dure, însă când greșea el, ajungeam să îi înțeleg motivele și să trec peste.
Acum spune că și-a dat seama cât de mult mă iubește, că își recunoaște problema, că este dispus să meargă la terapie individuală și de cuplu și că vrea să facă orice este nevoie pentru a mă recâștiga.
Eu, în schimb, mă simt complet zdruncinată. Nu mai am încredere, mă gândesc încontinuu la faptul că a ajuns până la ușa unei escorte, mă întreb dacă spune tot adevărul și mă sperie gândul că, dacă m-aș întoarce, aș trăi mereu cu frica să nu se repete. În același timp, încă îl iubesc și tocmai de aceea îmi este atât de greu să iau o decizie.

Ați trecut printr-o situație asemănătoare și ați reușit să reconstruiți o relație sănătoasă?
Dacă un partener își recunoaște greșelile, este dispus să facă terapie și pare că vrea să se schimbe, este suficient pentru a reconstrui încrederea?

Credeți că o căsnicie poate fi cu adevărat sănătoasă după un astfel de episod sau există riscul ca teama și neîncrederea să nu dispară niciodată?

M-am simtit depresiva toata viata.Nu vreau sa para ca ma plang.Chiar nu stiu ce sa mai fac.Nu as vrea sa ma apuc sa iau pastile( normal , o sa discut asta cu terapeuta mea) .M-am simtit asa de cand eram copil.Si sincer m-am obisnuit.Vreau sa devin mai buna ..Dar parca orice fac nu e destul.Tot am sentimentul ala de gol si tristete care nu dispare orice as face.Ma gandesc ca poate sa fie si din cauza traumelor..dar nu e o scuza.Am facut greseli, iar depresia mea nu scuza asta.Nici traunele.Ma simt in urma..ma simt slaba si ca o lasa.Nu vreau sa ajung la o varsta si sa regret ca nu m-am bucurat de tinerete.Aud colegi mai mari care zic ca acum e timpul sa te distrezi etc.Ma simt secata de energie tot timpul.Ma distrez pe moment apoi tot revine starea asta.Ma simt in urma.Nu am avut relatie.Si imi doresc .Dar cand cineva se apropie prea mult imi vine sa fug( orice fel de relatie) .E greu de explicat.Am realizat ca un adult mi-a facut ceva ce nu a fost ok cand eram super mica si cred ca din cauza aata vin aceste probleme.Este foarte derutant si ma simt scarbita.Imi e teama ca o sa ajung ca persoana aia si o sa ranesc pers vulnerabile.E cea mai mare teama

​

Salutare tuturor,

​Aș avea nevoie de niște sfaturi, păreri sau poate recomandări medicale de la cineva care s-a confruntat cu o problemă asemănătoare.

​Context:

M30

Iau Cipralex de 6 luni pentru anxietate. În ultimele 2 luni, sub supraveghere, am redus doza la 10mg pe zi. Partea bună este că atacurile de panică mari și anxietatea psihică au dispărut. Totuși, am rămas cu o tensiune fizică extrem de bizară de care nu mai pot scăpa și se manifestă cam așa:

​„Apnee de ecran / concentrare”: Fără să îmi dau seama, îmi limitez sau îmi țin respirația. Parcă sunt mereu ca un lunetist care își ține suflul înainte să tragă. De fiecare dată când mă gândesc la ceva sau mă concentrez (chiar și acum când scriu asta), respir extrem de încet și intru într-o stare de hiper-concentrare (simt că sunt la 10000%).

​Tensiune la maxilar, tâmple și frunte: O fac total inconștient și îmi dau seama mereu „în middle”. Nu îmi ating dinții, deci nu e bruxism clasic, dar îmi încordez la maximum mușchii maxilarului, tâmplele și zona de deasupra frunții. Uneori simt o presiune atât de mare în cap încât mă ia o ușoară stare de panică din cauza disconfortului.

​Agitație psihomotorie / Hiper-vigilență: Sunt într-o stare de alertă continuă. Dau mereu din picioare, simt nevoia să le mișc non-stop, parca mă grăbesc mereu undeva, mai ales când vorbesc cu cineva. Nu mai simt acea „liniște” naturală, ci un stres continuu în fundal, deși nu am motive conștiente de îngrijorare.

​Mențiuni importante:

​Nu consum alcool de 8 luni de zile.

​De o lună m-am apucat de kickbox pentru a mai descărca din energie/stres.

​Tensiunea asta crescută mi se pare ca e aparuta mereu cand incep sa lucrez pe pc orice as face , cand ma pun pe scaunul de birou deja intru in viteza a 5a si fac 30 de lucruri odata fara sa imi dau seama , trec de la un lucru la altul foarte repede , daca caur ceva pe net si vad anumite informatii trec pe 10 subiecte odata si ma apuc de multe alte chestii diferite pana sa termin o chestie, e greu n umai stiu ce sa fac.

​Simt că sistemul meu nervos e blocat pe modul fight or flight și corpul meu a uitat cum să se relaxeze fizic.

​A mai trecut cineva prin asta în timpul tratamentului sau la reducerea dozei? Aveți recomandări de tehnici, exerciții sau specialiști (neurolog, psihiatru, fizioterapeut) care m-ar putea ajuta să „opresc” această încordare automată?

Astept rasp voastre , tare mi-as dorii sa ma puteti indruma sa scap de asta ca e prea greu deja.

​Vă mulțumesc mult!

Buna! Caut un psihoterapeut care sa lucreze cu Regina Maria. Ma interesează pt a imi invinge frica de condus (si alte anxietati).

Am mai fost la cineva de la ei si am fost dezamagita de experienta. Sper sa gasesc recomandari ok aici 🤞

Am o mica problema, eu vreau sa merg in armată dar nu reușesc sa mă mențin fizic destul de mult, chiar daca fac sport si mananc bine, beau si multe energizante pt ca imi place gustul, monster cu mango, cu mere, cu fructe exotice sau ce mai este, hell de diferite arome (nu le mai tin minte).

Cu ce as putea sa le inlocuiesc ? Chit ca incep sa devin dependent, pentru ca in iluzia mea de copil prost, credeam ca o sa am mult mai multa energie si o sa rezist mai bine la antrenamente si la alergare, dar din contră, adorm greu si ma trezesc mai obosit ca ziua precedentă, abia ca am vlagă in mine, nu ma pot concentra pe nimic, is mai rau decat eram înainte. Dar simt ca nici nu le pot lăsa, ceva sfaturi ? Si va rog fiti seriosi, nu cu glume pt ca eu chiar cer ajutor :)) stiu ca pt unii pare banal, dar mi-e greu sa le las si stiu ca trebuie sa o fac pt ca nu-mi fac atata de mult bine pe cum am crezut la început.

Bună ziua,
Sunt elevă în clasa a XII-a și dau bacalaureatul peste 4 zile. Nu mai am energie să învăț deloc și, sincer, nu simt nimic: nici stres, nici emoții. Mă simt complet deconectată. Nu știu ce să fac și cum să mă motivez, pentru că aceste zile sunt tot ce mai am nevoie pentru a ajunge la o notă de peste 8,50.
Nu știu ce aș putea să fac. Seara mă stresez și nu pot să dorm, apoi învăț intens aproximativ 5 ore în ziua următoare, iar după aceea procrastinez foarte mult. Nici măcar nu îmi vine să lenevesc, pentru că mi-e frică.
Mi-e frică că toată munca mea se va duce pe apa sâmbetei. Nu am avut multe reușite în viață și, de fiecare dată când am avut așteptări mari, am fost dezamăgită. Chiar nu știu ce să fac. Vreau măcar o singură dată să îmi iasă ceea ce mi-am propus și să se vadă munca pe care am depus-o.
P.S. Nu cred că este cazul să mă odihnesc acum. Am nevoie doar de un motiv suficient de puternic ca să trag tare în ultimele 3 zile și să învăț câte 10 ore pe zi.

Hello.

Acum vreo 5 ani sora mea era însărcinată, și cum ne-am luat noi cu vorba mi-a zis ce nume vrea să-i pună copilului, apoi i-am zis ca eu o să am un băiat și o să-i pun numele X. Ce credeți? A născut și i-a pus exact numele pe care voiam eu să-l pun. Acum urmează să nasc și nu găsesc niciun alt nume, și sincer.. o urăsc pentru asta. M-am supărat atunci pe ea și ea știa ca o sa mă supăr, mi-a și zis.. soțul meu zice ca totuși să-i punem numele ăla și aia e. Dar după toată lumea o să zică ca sunt verișori și eu am luat același nume…

Buna.

Am nevoie de ajutor, am cedat.

Sunt student la medicina, anu 2. Mi-am picat toate examenele de pana acum (toate sunt orale, mi se blocheaza mintea la ele, nu pot accesa informatiile si se dau toate intr-o singura zi).

Azi am primit programarile de la restante, si toate sunt una dupa alta. (3-4 examene pe zi). Nu pot sa mananc, mi-e rau la stomac numai gandindu-ma, maxim mananc un bol cu lapte si cereale, simt un nod in gat si burta.

Nu pot sa dorm noaptea de la anxietate, adorm de la extenuare. Imi simt creierul foggy cand invat. Cand reusesc sa adorm , pot adormi si 14 ore non-stop. Mi-e greu sa ma dau jos din pat.

Nu am prieteni cu care sa vorbesc, colegii mei sunt si ei in sesiune si nu vreau sa ii deranjez.

Maine am alte 3 examene, la care la 2 sa zicem ca stiu, dar nu m-am dedicat asa mult din cauza ca la restu am esuat si simt ca si aici o sa se repete, nu o sa merg.

Mi-am facut curaj si i-am spus mamei toata situatia mea, ca nu ma simt bine, si tot ce am primit de la ea e ca o sa ajung la fel de mizerabil si nefericit, ca daca pic anul isi ia mainile de pe mine. Nu am putut sa o iau decat ca pe o presiune in plus.

Ma simt un esec, sunt un esec. Iau alprazolam (benzo) si zopiclona(somnifer/hipnotic) dar ma face sa ma simt si mai rau de la ele.

Vad acest aceste examene ca pe un verdict de sinucidere. Nu vreau sa aud ca medicina nu e de mine, doar ma rupe ideea de examene orale si limita de 7 minute ceea ce s-a introdus nou, la cele scrise m-am descurcat bine.

Am 200 de lei pusi deoparte, ii dau cu mare drag daca ma ajuta cineva. Nu pot mai mult, mama nu e de acord cu terapia. La psihiatru am fost si m-a tinut 2 minute si mi-a dat diagnostic de tulburare de anxietate si un tratament pe care l-am refuzat din cauza ca a zis ca isi face efectul in 2-3 saptamani si e posibil sa ma simt mai rau de la el la inceput, dar fix in astea doua saptamani is cele mai importante.

Am sunat la depreHub, dar nu m-a ajutat asa mult, doar m-a ascultat..

Multumesc

Buna ziua, probelma mea e un caz mai ciudat.

Am niste *reguli* in capu meu care ma impiedica sa fac lucrurile care imi plac sau sa imi continui ziua ex:

Daca intro zi am o intamplare rusionoasa, ma fac de rusine, sau vad ceva de genu *nuditate*, nu pot sa fac nimic legat de hobiuri sau orice activitate noua tot restu zilei uneri chiar 2 zilei din cauza caqm gandu ca o samk amintesc ca am facut chestia asta in aceazi ca and mi sa intamplare aceazi intamplare rusionoasa sau cand am vazut acea chestie.

Inca un ex de regula:

Cand fac ori ce actovitate si in timpul respectiv imi vine un gand sa zicem legat de nuditate, atunci trebui sa inchid ochi si sa incerc sami scot axel gand din cap inainte de ami continua actvitatea si acest obicei Uneri poate dura foarte mult si este foarte obositor enervant

Cum gestionam trauma de atasament? Dupa mai bine de 10 ani in care am crezut ca eu sunt problema, eu sunt defecta si nu merit afectiune, am realizat ca am trauma de atasament si ca am dezvoltat atasament dezorganizat. Totul mi se trage de la relatia cu mama, e poveste lunga si complexa.

Ceea ce ma face sa ma simt singura si ca o anomalie e ca nu am mai intalnit pe nimeni (nici nu am avut multi prieteni sau cunostinte) la care sa se manifeste asa. Sunt constienta de tipare, dar nu pot face nimic mai mult decat fac sa nu le mai dau curs. Daca reusesc sa nu le las sa-mi afecteze relatia, ma afecteaza oricum pe mine pe interior. Momentan fac EMDR ca terapie, am facut si schema, DBT, CBT si folosesc tot ce mi-a fost util de acolo. Iau si tratament, antidepresive.

Sistemul meu nervos e prajit si nu stiu cum si cat mai duce, sunt in hipervigilenta si disociere cronica de ani buni, energia mea oscileaza, am cateva zile in care functionez bine, apoi crash, mi se schimba perspectiva, devin negativista, ganduri de suicid, ma simt lipsita de speranta, extenuata... Tot reusesc sa ma ridic, dar imi afecteaza viata teribil. Mi s-au pus diagnostice care nu descriau chiar tiparele mele in trecut - BPD, tulburare bipolara etc. De fapt, am C-PTSD si problemele mele sunt in zona de trauma de atasament + alte traume din relatia cu mama care au tot fost pana pe la 29 de ani. Acum am 31.

Se mai confrunta cineva cu asta? Ati primit ajutorul de care aveati nevoie aici, in Romania? Eu am avut multe experiente neplacute cu terapeutii, de la slab pregatiti pe problema mea pana la sarlatani cu tampenii de tip 'energie feminina' si 'nu exista probleme psihice, numai 5% dintre persoanele din terapie sunt cu adevarat nebuni'.