u/babavvanga

​

Dacă întrebarea „Ce simți?” te blochează, poate ajuta să cobori cu o treaptă și să observi doar ce se întâmplă în corp. E cald sau rece? Simți presiune, agitație, greutate, un nod? Respiri superficial sau mai liber?

Lasă senzația să existe înainte să o transformi într-o explicație. Unii oameni au învățat să analizeze foarte bine situația, însă au avut mai puține ocazii să pună în cuvinte ce trăiesc emoțional. Vocabularul acesta se exersează în timp.

O întrebare mai blândă ar putea fi: „Ce observ acum și de ce aș avea nevoie în următoarele zece minute?”

Ce întrebare îți este mai ușor să primești decât „Ce simți?”

În ultimele zile, două evenimente mi-au rămas în minte.

La Oradea, primarul a semnat dispoziția prin care au fost respinse toate cele 115 variante de traseu propuse pentru marșul Pride. La Berlin, în 25 iulie, un atac cu o dubă, produs la marginea evenimentului Pride, a ucis o persoană și a rănit cel puțin 29.

Fie că vorbim de aceste două cazuri, care sunt situații diferite, sau de marșurile de tip București Pride (Bucharest Pride), Cluj Pride, Timișoara Pride ori Iași Pride, toate ne obligă să ne gândim la ce înseamnă siguranța și apartenența pentru o persoană LGBT+.

Fenomenul de homofobie internalizată apare atunci când cineva crește înconjurat de mesaje care îi spun că propria sa orientare sexuală sau identitate este greșită, rușinoasă ori periculoasă. În timp, aceste mesaje pot deveni autocritică, teamă de a fi văzut, dificultatea de a construi relații și nevoia de a ascunde o parte importantă din sine.

Uneori, rușinea, teama și conflictele personale pot fi proiectate asupra altora. Dar ar fi greșit să presupunem că orice persoană cu atitudini homofobe își reprimă propria atracție pentru persoane de același sex sau faptul că ar fi gayneasumat. Ostilitatea poate veni și din prejudecăți învățate, presiunea grupului, nevoia de control, ideologie sau teama față de ceea ce este diferit.

Pentru o comunitate întreagă, mesajele publice nu rămân simple opinii. Când vizibilitatea lor este tratată ca o problemă de ordine publică, mesajul poate fi auzit astfel: „Ai voie să exiști, atât timp cât nu ești văzut.” Când violența unui individ este folosită pentru a condamna o etnie, o religie sau toți migranții, xenofobia transmite un mesaj asemănător: „Vei fi mereu suspect, indiferent cine ești și ce faci.”

Poate merită să ne întrebăm: Ce anume ne amenință atunci când altcineva cere să fie văzut și tratat cu aceeași demnitate? Când numim vizibilitatea „provocare”, al cui disconfort îl protejăm? În același timp, putem condamna un act violent fără să transformăm o comunitate întreagă în vinovat colectiv?

Felul în care răspundem la aceste întrebări spune ceva despre societate. Spune și ceva despre noi.

In ultimele zile, doua evenimente mi-au ramas in minte.

La Oradea, primarul a semnat dispozitia prin care au fost respinse toate cele 115 variante de traseu propuse pentru marsul Pride. La Berlin, in 25 iulie, un atac cu o duba, produs la marginea evenimentului Pride, a ucis o persoana si a ranit cel putin 29.

Sunt situatii diferite, dar ambele ne obliga sa ne gandim la ce inseamna siguranta si apartenenta pentru o persoana LGBTQ+.

Homofobia internalizata apare atunci cand cineva creste inconjurat de mesaje care ii spun ca orientarea sau identitatea sa este gresita, rusinoasa ori periculoasa. In timp, aceste mesaje pot deveni autocritica, teama de a fi vazut, dificultatea de a construi relatii, nevoia de a ascunde o parte importanta din sine.

Uneori, rusinea, teama si conflictele personale pot fi proiectate asupra altora. Dar ar fi gresit sa presupunem ca orice persoana homofoba isi reprima propria orientare. Ostilitatea poate veni si din prejudecati invatate, presiunea grupului, nevoia de control, ideologie sau teama fata de ceea ce este diferit.

Pentru oamenii din comunitate, mesajele publice nu raman simple opinii. Cand vizibilitatea lor este tratata ca o problema de ordine publica, mesajul poate fi auzit astfel: Ai voie sa existi, atata timp cat nu esti vazut. Cand violenta unui individ este folosita pentru a condamna o etnie, o religie sau toti migrantii, xenofobia transmite un mesaj asemanator: „Vei fi mereu suspect, indiferent cine esti si ce faci.”

Poate merita sa ne intrebam: Ce anume ne ameninta atunci cand altcineva cere sa fie vazut si tratat cu aceeasi demnitate? Cand numim vizibilitatea „provocare”, al cui disconfort il protejam? In acelasi timp, putem condamna un act violent fara sa transformam o comunitate intreaga in vinovat colectiv?

Felul in care raspundem la aceste intrebari spune ceva despre societate. Spune si ceva despre noi.

Dragilor, pentru ca tinem mult la canalul nostru si lately ne este greu sa oferim sustinere constanta si de calitate, am vrea sa mai cooptam psihologi si psihoterapeuti care sa ajute cu moderare, raspunsuri, postari de psihoeducatie. Deci va rugam dati sfoara-n tara ca se cauta Pisălogi buni si cu spirit voluntar.

Inchei saptamana despre terapia afirmativa cu o categorie de oameni pe care ii vad des si care, la prima vedere, n-ar avea de ce sa fie acolo: sunt out de ani buni, fara vreo drama vizibila, si totusi ajung goliti intr-un fel pe care somnul nu il repara.

De cele mai multe ori, oboseala asta are un nume foarte concret, e epuizarea de a fi mereu cel care explica. Cel care, la masa, cand cineva intreaba inocent „si voi cine e barbatul in relatie”, trebuie sa decida intr-o secunda daca raspunde. Cel care la serviciu cantareste daca sa corecteze sau sa lase sa treaca. Cel prin care, in familie, trece toata educatia celorlalti despre un subiect pe care nu si l-a ales. E acelasi paznic interior despre care am tot scris saptamana asta, cel care nu primeste niciodata ordin de repaus.

Am vorbit zilele astea despre el, despre stresul de minoritate, despre diferenta dintre toleranta si afirmare, despre homofobia internalizata si despre al doilea dulap, si as vrea sa inchei cu ideea care, pentru mine, le leaga pe toate: scopul nu e sa te simti acceptat, fiindca „acceptat” te lasa tot in sala de asteptare a verdictului altcuiva, cu garda sus. Scopul e mai linistit si, in felul lui, mult mai radical, e ca identitatea ta sa devina in sfarsit suficient de obisnuita incat atentia ta sa se poata intoarce, in sfarsit, la viata ta.

Cei care ati trecut prin asta. cand ati simtit prima data ca puteti lasa garda jos, si cine sau ce a facut posibil momentul acela?

​

Continui seria despre terapia afirmativa cu o intrebare pe care o aud des si care ascunde o capcana: de ce au persoanele LGBTQ+ rate mai mari de anxietate si depresie? Raspunsul comod, si gresit, este ca ar fi ceva fragil in a fi gay sau trans, dar datele arata exact invers.

Mecanismul are un nume. E stresul de minoritate, descris de psihologul Ilan Meyer si confirmat de peste douazeci de ani de cercetare. Acesta functioneaza pe doua planuri in acelasi timp. Pe de o parte sunt loviturile din afara, respingerea, discriminarea, gluma care taie, privirea care cantareste, iar pe de alta parte sunt presiunile dinauntru, mult mai insidioase: asteptarea permanenta a respingerii, nevoia de a te ascunde, critica pe care ai interiorizat-o atat de bine incat pare a ta.

Cercetatorii spun ca stigmatizarea ajunge, cu timpul, sa patrunda sub piele. Rareori printr-un eveniment dramatic, mai degraba prin doze mici si repetate de vigilenta care, an dupa an, recalibreaza pragul de la care corpul tau se mai simte in siguranta. Iar aici e partea care schimba totul in cabinet: daca rana ar fi cine esti, n-am avea pe ce lucra. Rana este, de fapt, mediul depus in corp, si exact pe asta se poate lucra.

Va intreb pe voi: ati simtit vreodata trecerea de la „cu mine e ceva in neregula” la „mediul in care traiesc imi cere zilnic un efort in plus”? Ce s-a schimbat in voi cand perspectiva s-a schimbat?

Saptamana asta vreau sa scriu despre terapia afirmativa si incep cu ceva ce surprinde multi oameni, inclusiv pe cei care ajung la mine in cabinet: de cele mai multe ori, ceea ce ii aduce acolo nu are legatura directa cu faptul ca sunt gay, lesbiene sau trans, are legatura cu o oboseala mult mai greu de numit, oboseala de a fi mereu atent. Atent pe cine lasi sa te vada, atent la cat poti spune fara sa risti, atent daca in camera asta, cu oamenii astia, e sigur sau nu.

E ca si cum ai purta cu tine un paznic care nu primeste niciodata liber, care la inceput te-a tinut in siguranta si care, cu timpul, a devenit un zumzet permanent pe care nici nu-l mai auzi constient, dar care te goleste pe dinauntru.

Ma intereseaza experienta voastra, ale celor care va regasiti in asta: exista momente, locuri sau oameni langa care simtiti ca paznicul asta se mai opreste, fie si pentru cateva ore? Cum arata un spatiu in care, in sfarsit, nu mai calculati nimic?

(Scriu despre subiect toata saptamana, articolul complet e in comentarii.)

https://preview.redd.it/gr49ts0l5p4h1.jpg?width=1080&format=pjpg&auto=webp&s=9369692988401a64885e02dceaf4c5c3ca19cc22

Lasati o intrebare la postare sau in privat cu orice va framanta si cu ce va putem ajuta

Inchei seria despre abuz narcisic cu partea practica, pentru cei care nu pot pur si simplu sa taie contactul (copii, familie, uneori viata publica).

Pentru voi exista metoda Grey Rock. Pe scurt: devii cat mai plictisitor si lipsit de reactie emotionala. Raspunsuri scurte, strict la obiect, fara sa oferi material. Recunosti ce simte celalalt („vad ca esti suparat"), revii la fapte, pui o limita clara, iar daca tonul urca, iei o pauza. Ideea e simpla: agresorul se hraneste din reactia ta, iar cand nu mai primeste combustibil, interesul scade.

In paralel, tine un jurnal cu fapte. In zilele cu indoiala („poate exageram"), te intorci la el. Si nu reconstruiesti singur. Sprijinul real conteaza enorm.

Cei care ati fost nevoiti sa pastrati contactul, ce v-a ajutat sa nu fiti trasi inapoi in dinamica? Articol complet in primul comentariu.

Exista un cuvant pentru opusul narcisismului, si cred ca multi dintre voi va veti recunoaste in el mai mult decat in „narcisist".

Se numeste ecoism, termen introdus de Craig Malkin (psiholog la Harvard). Daca narcisistul vrea sa ocupe tot spatiul, ecoistul se teme sa ocupe vreunul. Frica de a parea egoist, frica de a fi o povara, disconfort cand primeste atentie sau laude, dificultatea de a spune ce vrea de fapt. Nu e un diagnostic. E mai degraba o strategie invatata, des langa un parinte narcisic.

Si aici e partea interesanta: ecoistii ajung des in relatii cu narcisici, fiindca unul cere, celalalt s-a antrenat sa dea si sa dispara. Nu fiindca ar fi „defecti", ci fiindca au invatat candva ca e mai sigur sa nu deranjeze.

Intrebare: va recunoasteti? Va vine greu sa cereti, sa primiti complimente, sa ocupati spatiu fara sa va simtiti vinovati? De unde credeti ca a pornit?

Continuam seria despre abuz narcisic cu o varianta despre care se vorbeste mai putin: narcisistul covert (vulnerabil).

Stereotipul e omul arogant, gomos, care se lauda. Dar exista si forma tacuta: cineva care pare modest, sensibil, chiar victima si care obtine exact aceleasi lucruri prin alte parghii. Reprosuri subtile, suferinta afisata, pasiv-agresivitate, senzatia ca tu trebuie mereu sa il menajezi. Pe hartie pare fragil, langa el insa te simti mereu epuizat si vinovat.

Tocmai pentru ca nu arata ca stereotipul, multi oameni stau ani fara sa puna un nume pe ce traiesc.

Ati avut in viata pe cineva care parea modest sau „ranit" tot timpul, dar langa care va simteati constant vinovati? Cum ati facut diferenta intre cineva cu adevarat sensibil si tiparul asta?

Abuzul narcisic nu se intampla doar in cuplu. Pentru multi oameni, prima relatie de genul asta e cu un parinte.

In familiile cu un parinte narcisic apar roluri. Copilul de aur (idealizat, folosit ca sa faca parintele sa arate bine) si tapul ispasitor (cel pe care cade toata vina). Uneori rolurile se rotesc: azi esti favorit, maine esti problema, in functie de ce ii convine parintelui. Ambele pozitii lasa urme, doar ca diferite. Tapul ispasitor pleaca des cu vinovatie cronica si indoiala de sine. Copilul de aur pleaca des fara sa stie cine e cand nu performeaza.

Intrebare pentru voi: ati avut un rol clar in familie, copil de aur sau tap ispasitor? Cum v-a urmarit rolul ala la maturitate, in relatii sau la munca?