Imi e rusine de gandurile pe care le am
Imi cer scuze daca e o postare lunga. Sper ca am nimerit thread ul care trebuie si nu supar moderatorii, o sa incerc sa fiu cat de concis pot .
M(29) ,
Sunt extraordinar de trist , si imi este foarte rusine . Nu pot vorbi cu nimeni despre asta.
Mereu am fost mai trist de fel , mai “internalizat” cum ar spune unii tovarasi, dar mi se pare ca am ajuns la un punct cu un total alt nivel.
De cateva luni incoace, oriunde ma aflu (in oras, cu prieteni, la munca) la un moment dat doar disociez si imi fuge mintea la cele mai rele ganduri la adresa mea .Am telefonul plin de notite cu tampenii pe care le scriu la adresa mea .
stau pana tarziu si ma gandesc la toate scenariile cum as putea sa dispar pur si simplu sau sa imi termin zilele si raman in loop ul asta .
Pur si simplu ma simt degeaba, mi am pierdut rabdarea cu mine. Atitudine nu am , planuri marete pentru viitor nu am, si si daca am avut, le am abandonat,o tot dau de gard cu orice initiativa in cariera sau pe plan social pe care o incerc sau ma lenevesc de nicaieri si trec saptamanile pe langa mine si nu fac nimic din ce mi propun. Am vocea asta din cap care mi spune ca eu de schimbat, nu ma mai schimb. Oricat incerc, cand am impresia ca ceva imi iese, fac o prostie si gresesc din nou.
Eu incerc sa am o atitudine cat mai puternica si sa fiu cat de baietas pot , dar nu ma tine mult. Si dupa ma enervez ca eu de ce nu pot fi normal a restul si de ce sunt asa fricos.
Chiar incerc sa fac bine in jurul meu, dar ajung sa ranesc persoane prin modul meu de a fi asa ca fug.
Am mai incercat sa mi fac rau in trecut acum ceva ani, de fiecare data find suparat ca de ce nu am dus o la capat.
imi spuneam chestii de genul “nici asta nu poti face”
Plang de 3x pe saptamana , ma injur ca de ce plang, imi trece si merg mai departe .
Ma duc la munca , imi treaba si ma intorc acasa. Imi umplu programul la munca si cateodata nu apuc sa simt chestii, dar vin tare din spate.
In oras nu mai ies, imi simt prietenii cum s au cat saturat sa ma tot vada plouat, ei chiar au incercat sa inteleaga.
Am niste prieteni minunati, dar nu pot povesti asa ceva cu ei.
Le au si ei pe ale lor, unii isi incep firme , altii fac copii, etc, de ale vietii. Nu simt ca am ce cauta acolo .
A trecut multa vreme de cand am simtit ca locul meu ar fi undeva. am renuntat la filozofia asta ca trebuie sa mi gasesc locul.
Imi e frica ca mi ar pune stampila aia de “ba asta e prea sensibil hai sa l luam mai usor” . Nu suport sa fiu menajat.
Mai alea ca unul din cei mai apropiați prieteni a zis ca nu ii intelege pe “baietasii de 28 de ani care sunt depresivi” si ca in viziunea lui, astia sunt cei mai slabi oameni .
Nici nu vreau sa ma gandesc daca s ar afla ca gandesc asa. Simt ca nu as mai fi luat in serios niciodata.
Am incercat de toate, sport, terapie, relatie,tratament atent supervizat de specialisti….I just feel worthless. M as lua la bataie daca as putea .
Am scris asta aici ca poate daca impartasesc, poate o sa ma simt mai bine. Im just freestyling at this point.
Imi cer scuze din nou pentru postarea lunga