MUNTENII ÎNARMAȚI. - Sursa 1; Sursa 2

De-a lungul Munților Carpați - de la Tatra Înaltă din Polonia și Slovacia de astăzi până la lanțurile muntoase Făgăraș și Retezat din Transilvania, România - purtarea armelor era odată o parte obișnuită a vieții oamenilor de la munte. Într-un peisaj modelat de invazii străine, animale sălbatice periculoase, banditism și responsabilitatea constantă de a proteja animalele, gospodăria și familia, purtarea armelor era considerată atât practică, cât și necesară. O concepție greșită des întâlnită, modelată în special de cărțile de istorie comuniste, era că oamenii de la țară foloseau doar unelte agricole ca arme și luptau doar pentru justiție socială. Greșit, au ajuns la nivelul dueliștilor, braconierilor și milițiilor.

Acest cioban român reflectă această tradiție îndelungată. Echipat cu un revolver și un cuțit mare, el reprezintă o cultură în care armele personale erau unelte de zi cu zi, mai degrabă decât posesiuni excepționale. Alții din Carpați purtau topoare de păstor, bastoane robuste, puști, puști de vânătoare, sulițe, praștii și alte unelte potrivite atât pentru muncă, cât și pentru autoapărare.

Pentru generații întregi de locuitori ai munților Carpați, granița dintre păstor, vânător și protector era adesea neclară. În lumea montană izolată pe care o locuiau, armele unui om erau la fel de esențiale pentru viața de zi cu zi ca turma sa, calul său sau cunoștințele sale despre pământ.

Cine a fost domnişoara Pogany, „iubirea simplă și nemuritoare a lui Brâncuși“

📁 Curiozităţile şi culisele istoriei

Autor: Lelia Zamani

Socotită a fi fost „iubirea simplă și nemuritoare a lui Brâncuși”, Margit Pogany a intrat în viața acestuia prin anul 1910. Era o pictoriță unguroaică, de 31 de ani, pe care amicii săi din acea vreme (1906-1916), în frunte cu V.G. Paleolog, au catalogat-o ca fiind fără talent. A fost descrisă însă ca o persoană modernă, o frumusețe stranie de madonă, senzuală și tulburător de feminină, cu un aer lasciv. Nouăsprezece sculpturi dintre cele create de Brâncuși îi poartă numele: „Domnişoara Pogany”.

Pictorița – căreia maestrul, după spusa ei, „îi nutrea o tandră și discretă prietenie” – a declarat însă că nu ea era la originea acelor sculpturi, o lucrare asemenea ei existând deja la data în care ea a intrat prima dată în atelierul din rue de Montparnasse. Similitudinea i s-a părut cu adevărat bizară.

Margit împreună cu o prietenă a închiriat un atelier în apropierea celui al sculptorului, iar Brâncuși o vizita destul de des, la fel cum făcea și ea. Pictorița a dorit ca maestrul să-i facă portretul, iar el a acceptat. Prietenia cu domnișoara Pogany i-a mai înseninat viața care, în acea perioadă, i se părea destul de dificilă. Margit nu a rămas însă prea mult timp la Paris, ci a pleacat la Laussane. Corespondența dintre ei era destul de vie, mai ales că ea aștepta bustul de la el. Îl va primi, tot în bronz, la începutul anului 1914.

Mai departe, Margit Pogany a călătorit la Londra și la New York, după care a hotărât să trăiască în Australia. A păstrat ceva timp legătura cu Brâncuși prin scrisori.

Carola Giedion-Welcker, istoric și critic de artă de anvergură internațională, considerată a fi fost o „mare doamnă” a criticii mondiale, l-a cunoscut și l-a promovat cu mult entuziasm și talent pe Constantin Brâncuși. Ea scria că: „Busturile domnișoarei Pogany permit urmărirea directă, pe etape, a marelui proces de simplificare și epurare. Gura și mai ales ochii, clar accentuați și expresivi la început (1913), devin mai impreciși, pentru a nu știrbi calmul și unitatea ovalului neted. Articulația obrazului se reduce la cea mai strictă arhitectură; arcul sever al sprâncenelor, având ca punct de sprijin nasul, se amplifică asemenea unei calote peste bolta capului. În ultima variantă (1931), brațele și mâinile fuzionează într-o unică masă ascendentă. Ca un acord final, părul coboară în trepte, reînălțându-se într-o volută plină de pregnanță. Dintr-un portret s-a plăsmuit lent un univers sculptural liber, închis în sine”.

În 1957, anul morții lui Brâncuși, Margit Pogany trăia încă la Melbourne, în Australia, iar cei care o văzuseră spuneau că încă mai semăna cu primele variante ale lucrării, chiar dacă trecuseră 35-40 de ani de la facerea lor.

Acest text este un fragment din articolul "Domnişoarele sofisticate din viaţa lui Brâncuşi", publicat în numărul 24 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.