u/risingtr33

Toată viața am crezut că nu mă pot concentra si că am un brainfog continuu de abia îmi adun ideile uneori ba pentru că sunt proastă efectiv, ba că am deficiențe, ba că x ba că z. Ce am aflat singură după nenumărate investigații, analize, ecografii, rmn-uri, CTuri, EEG etc este că asta mi se întâmplă din cauza colonului iritabil (IBS). Cu asta am fost diagnosticata după colonoscopie, dar nu mi-a și zis că problemele de concentrare sunt tot din cauza asta. Când mănânc lucruri precum usturoi, ceapă, roșii etc mental sunt ca un zombie (pe lângă simptomele fizice), când le exclud și țin o dietă Low FODMAPS mintea mea e brici. dieta aia e foarte restrictivă, iar mie chiar îmi place mancarea cu gust, cu mult usturoi, dar aia e.

Scriu asta în caz că vă confruntați cu același probleme, nu mai știți nici voi ce să incercati si nu știați că poate fi si din cauza asta. Puteti sa incercați măcar o săptămână două dieta aia și așa aflați dacă asta e problema și la voi

Dacă as fi stiut asta de mica lucrurile ar fi aratat foarte diferit pentru mine si la scoala, si la facultate si la serviciu. Macar stiu acum, poate mai ajuta si pe altcineva

I love this episode, every time I'm about to rewatch it I get excited unlike with some other episodes. The way Monk gets excited about music and Willie Nelson, the storyline, the jokes, the way Willie Nelson befriends him and accepts him with his quirks. I'm not specifically a country music fan, but Willie Nelson does seem like a genuine person and his character here is also very likeable. Who else thinks it's one of the best episodes?

Lately it's been more and more difficult to have any hope for a better world and I don't know if I can do this for 30-40 years more. I am not suicidal, I had plenty of reasons to give up on life and I haven't, but these days I just feel more and more like I don't belong here. I am aware that the world is not fair and life is difficult for everyone one way or another, but I always had a small piece of hope that the world will progressively become a better place, step by step. I just don't see it getting better at all. The clearer I see things, the better I understand reality and human life, the way people think and the decisions people make collectively, the immense lack of empathy we all show...the more I feel like there is no hope. I know that the trauma that each person suffers from not getting their needs met as a child turns them into people who don't care for others, but it's so difficult to see it everywhere. How we justify wars, violence towards others who are different than us, labour exploitation, how we consume like we have a few spare planets, how we just invest our time only into getting rich so that others can see our value (because our parents didn't) instead of turning inwards, how we don't care that in order for us to be this rich others have to suffer or even die, how we turn a blind eye to genocides happening and forced starvation of whole countries, all this for some people to get rich and have power over others. And we admire those rich people, support them and help them get richer by consuming everything they have to sell. We support all of it, we agree with it, we rationalise it even when we see how absurd it is.

It's one thing that these things happen, but it's another to see people defending it all. I always try to have empathy for people who are not yet in the point where they can face the harsh reality of life and can see how they are being played by a few powerful people who lack empathy, but I think I'm exhausted. It's just that lately in almost all discussions I have with people around I see how they defend the structures that keep us all in chains and I'm just so sad. We will never open our eyes, we will never be free and I can't imagine how will I be able to resist until old age

Acum câteva săptămâni mergeam în parc cu rucsacul în spate pe la amiază, în plină zi. Am 36 de ani, dar pentru că eram îmbrăcată cu o rochiță drăguță până deasupra genunchilor, și aveam și rucsacul în spate, și sunt și slăbuță, și aveam părul prins mai copilărește că era foarte cald, cred că păream mai tânără din spate. Eram singură pe tot trotuarul ăla și nu treceau mașini, și deodată o mașină neagră, gen SUV (nu prea mă pricep la mașini) a venit în viteză și s-a oprit brusc lângă mine. M-am uitat în dreapta mea la mașină si erau doi indivizi cu ochelari de soare negri înăuntru, din ăia tip buldozer, care locuiesc la sala, și deodată am simțit efectiv pericol, nici nu știu cum să explic. Erau încordați, se uitau amândoi spre mine și aveam senzația că aveau intentia să deschidă ușa la mașină. Când, probabil, au văzut că nu am 15 ani, au plecat de pe loc accelerând, ca și cum nu voiau să îi văd, și au plecat anormal de rapid. Mi se întâmplă să fiu claxonată, să se oprească și să vorbească cu mine, să îmi facă complemente, sa ceară numărul etc, dar ăsta nu era genul de interacțiune în care se opresc să flirteze sau să facă glumite, fiindcă atmosfera era deja foarte sumbră de cum am întors privirea. Era mai mult ca și cum scanau, ca la vânătoare.

In momentul ăla nu știam ce se întâmplă, nici nu începusem să procesez, efectiv parcă în tot corpul simțeam că am fost in prezența a ceva foarte rău, în sensul rău intenționat, malefic. Știți când parcă simțiți nevoia să vă scuturați tot corpul ca sa scăpați de o senzație foarte intensă neplăcuta? Cam așa simțeam. Înainte de asta eram în toane foarte bune și nici nu îmi trecea prin cap că ar putea avea cineva în preajma mea o intenție rea până în momentul ăla. De mulți ani nu îmi mai fac griji când merg pe stradă, că am încredere în mine că o să știu ce să fac in moment dacă ar fi ceva, dar în momentul ăsta mă întrebam efectiv ce naiba poate cineva să facă într-o astfel de circumstanță și speram că e totul în imaginația mea și că bărbații ăia nu fac așa ceva copiilor care merg singuri pe stradă.

Stat safe out there, mai ales dacă sunteți mai absente, nu vă uitați împrejur pe stradă sau ascultați muzică. brr

Am ieșit câteva săptămâni cu un tip. Simțeam că ceva nu e ok, dar credeam pe atunci că se comporta imaculat: spunea că vrea comunicare reală, sănătoasă, făcea planuri, mă suna seara să mă vadă când nu ne întâlneam, răspundea repede la mesaje, mi-a adus flori si mi-a adus mâncare când îmi era rău.

Cu toate astea în corp simțeam altceva. Mă simțeam respinsă din lucruri mărunte și începusem să observ că în fiecare conversatie vorbeste despre amica lui, care este într-o relație cu altcineva. La inceput mi s-a părut normal și chiar frumos că vorbea despre ea așa frumos, mi-am zis "wow, uite își respectă prietenele și vorbește frumos despre ele". Dar în fiecare zi vorbea tot mai mult despre ea, mă întrerupea când vorbeam ca să citească mesaje de la ea și stătea cu ea toată ziua prin mesaje.

Într-o zi m-a invitat la un eveniment organizat de el cu ea. Acolo l-am văzut mângâind-o pe spate și holbându-se non-stop la ea. I-am zis până la urmă că e nevoie de niște limite, dacă suntem împreună nu vreau să aud numai despre ea non-stop, ci doar în context relevant, nu vreau să mă întrerupă în timp ce vorbesc despre lucruri personale ca să îmi zică ce mesaje i-a dat ea. I-am zis tot ce simțeam, cum mă simțeam respinsă și folosită. A zis ca totul e in capul meu, ca mi-am imaginat tot, dar că ok, face cum zic ca să continuăm să fim împreună. Doar că de fapt a început să se distanțeze, probabil după ce a vorbit cu ea despre asta. Evident că până la urmă nu mi-am putut ignora semnalele corpului si am rupt-o cu el.

Azi dădeam scroll pe facebook și văd o postare în care el scria "artistic" pe un grup de povești reale cum că o iubește deși știe că ea nu vrea să audă asta din partea lui și că ea preferă să fie prieteni doar (ea a dat love la asta). Și bărbatul asta îmi spunea mie luna trecută că totul e în capul meu, că îl obosesc cu analizele mele. Același bărbat care a zis că face terapie și că are intenții bune, care mi-a zis că e feminist, că respectă femeile, că el crede în comunicare sinceră și alte baliverne. Ascultați-vă intuiția, orice ar spune fiți atente la ce simțiți în corp și la comportamentul celuilalt.