u/Traditional_Slide_56

În blocul meu sunt, fără exagerare, cel mai fraier. Nu pentru că aș fi rămas repetent la viață, că am fost premiant toată școala, ci pentru că am terminat Politehnica și, dintre toate ideile proaste pe care le puteam avea, am ales să mă fac profesor.

Când eram student aveam o părere excelent de proastă despre profesori. Îi vedeam ca pe niște oameni care se plâng continuu, dau vina pe orice în afară de ei înșiși pentru rezultatele slabe ale elevilor și predau după metode învechite. Eram convins că eu voi demonstra cum se face.

Profesor tânăr, relaxat, îmbrăcat bine, cu glume bune și energie pozitivă. Elevii urmau să mă adore, să învețe cu drag și să plece de la ore inspirați. Prietenii aveau să mă invidieze pentru meseria nobilă și plină de sens. În vacanțe, city-break-uri, muzee, teatre, cărți cumpărate fără să mă uit la preț. Iar când elevii mei ar fi luat rezultate spectaculoase, eu să stau emoționat în fundal, în aplauzele colegilor.

Realitatea a avut însă alt scenariu și viața a bătut visul. Primii ani am învățat că salariul de profesor are un talent aparte: dispare înainte să apuci să-l cunoști! După chirie și facturi rămâneau bani cât să nu mor de foame. Uneori nici atât, așa că mă mai salvau părinții. La școală, meniul profesorului modern era covrigul cu susan sau merdeneaua, în funcție de cât de generoasă fusese luna.

Dimineața mă trezesc la 6:30. La 8 sunt la catedră. Intru în clasă și sunt întâmpinat cu orchestra specifică: gălăgie, înjurături și inevitabilul urlat "A venit, coae...!". Inventarul continuă: câțiva fără caiete, câțiva încă adormiți, alții lipsă, unul pe telefon, doi preocupați să demonstreze că vocabularul lor se reduce la expresii imposibil de reprodus într-un manual.

Și, ca bonus, dacă mă întâlnesc seara cu elevi în tramvai, unii se comportă de parcă sunt un necunoscut incomod. Glume, apropouri, ce să le zici, mă fac că nu aud. Recent, unul a considerat că cea mai bună formă de interacțiune este să treacă pe lângă mine, să tragă un vânt și să coboare râzând cu gașca. Singura persoană care părea să-mi acorde puțin respect era o doamnă în vârstă care mă privea cu milă.

Oricum, toți din bloc sunt mai realizați decât mine, chiar dacă unii au două clase. Ba și-au vândut un teren de la bunica și acum sunt realizați, cu jeep-ul la scară și fără rate la apartament, alții cumpără de pe platforme chinezești și vând mai departe, întorc banii cu lopata, vreo două vecine lucrează pe o platformă pentru adulți și tot așa. Dacă o iei așa, eu clar sunt cel mai amărât dintre toți, cel mai stresat, cel mai oropsit!

Am terminat Politehnica și am ales de bunăvoie să devin profesor, convins că voi schimba sistemul. Deocamdată, sistemul schimbă mai repede profesorii decât reușesc profesorii să schimbe sistemul.

EDIT: Textul nu îmi aparține, este un articol pe care l-am citit recent. Nu am putut posta sub formă de link, așadar l-am publicat așa. Am pus link în comentarii.

Așa cum scrie și în titlu: ați avut vreodată un job care, deși poate vă pasiona, a venit la pachet cu o epuizare psihică intensă? De ce?

Cred că thread-ul acesta ar putea a duce la împărtășirea unei viziuni mai realiste​ asupra unor domenii care fie sunt prea des idealizate (din varii motive), iar dezavantajele sunt ignorate, fie nu sunt înțelese pe deplin de cei care caută să-și facă o carieră din asta.