u/SingurPeLume

Se dă următoarea situație:
- acum câțiva ani am cumpărat o mașină de nouă
- la un moment dat, acum aproximativ doi ani, din cauza unor probleme financiare, a trebuit să renunț la ea
- între timp mașina a fost revândută (posibil de mai multe ori)

Cum însă în viitorul apropiat voi face downsize la apartament și mă voi muta într-o garsonieră, aș vrea să încerc să recuperez mașina respectivă în condițiile în care pentru mine mașina respectivă are o valoare sentimentală mare deoarece am cumpărat-o împreună cu soția care între timp a plecat la Domnul.

Ipotetic vorbind, odată ce aș avea banii, ar exista vreo șansă să dau cumva de actualul proprietar?

Am VIN-ul, numărul de înmatriculare de până acum doi ani (în mod sigur schimbat între timp) și numele și datele proprietarului de după mine.

PS1: Am reușit să aflu de pe site-ul RAR că are ITP-ul valabil și de pe site-ul AIDA că are RCA-ul valabil la Grawe.

PS2: Am confirmarea că numărul a fost într-adevăr schimbat deoarece vechiul număr este disponibil pentru rezervare.

Spuneam în postarea mea anterioară https://www.reddit.com/r/CasualRO/comments/1v85g49/povestea_vie%C8%9Bii_mele_%C8%99i_poate_o_ultim%C4%83_cerere/ că am ajuns într-un punct critic din care nu cred că pot să ies singur, fără ajutor din exterior.

Deși am doar 45 de ani, mă confrunt deja cu o mulțime de probleme cronice de sănătate: obezitate morbidă (~180 de kilograme), diabet zaharat de tip II, hipertensiune arterială, depresie, anxietate și niște articulații care scârțâie și mă dor la fiecare pas. Și am menționat aici doar problemele medicale diagnosticate oficial, deoarece, altfel, neasigurat fiind, a trecut ceva vreme de când nu mi-am mai făcut ultimul set de analize sau investigații medicale și probabil că mai sunt și multe alte probleme pe care doar le bănuiesc.

În condițiile în care am o situație financiară destul de precară, nu sunt asigurat și mă deplasez cu foarte mare greutate, nu pot controla, sau cel puțin nu în mod direct, marea majoritate a problemelor de sănătate cu care mă confrunt. Există însă una (obezitatea) cu care cred că pot să mă lupt și, de ce nu, chiar să o și înving. Și, în naivitatea mea, cred chiar că dacă aș reuși să câștig această luptă, o mare parte din celelalte probleme s-ar ameliora ca efect indirect.

Și, cumva, în mintea mea am și un plan pentru asta... aș vrea ca în următoarele 100 de săptămâni să slăbesc 100 de kilograme și să ajung la 80 de kilograme, greutatea pe care o aveam acum ceva mai bine de 10 ani când am terminat ultima dată un maraton. Cum aș vrea să fac asta? În primul rând, prin alimentație - 2.400 de calorii zilnice, împărțite în trei mese echilibrate și cu un procent al macronutrienților cât mai apropiat de formula 50% carbohidrați, 25% proteine, 25% grăsimi. În al doilea rând începând să fac un minim de mișcare, mai degrabă exerciții de forță decât cardio deoarece pun mai puțină presiune pe articulații care, în cazul meu, sunt deja extrem de degradate.

Deci, problema nu e că nu aș ști ce să fac sau de unde să încep, ci faptul că nu am o personalitate suficient de puternică care să-mi permită să găsesc puterea și motivația doar în interiorul meu. Sigur, pe de o parte, ăsta e și efectul depresiei, dar, ca să dăm Cezarului ce-i a Cezarului, trebuie să recunosc că, în primul rând, e un defect de caracter care m-a caracterizat întotdeauna. Am realizat multe lucruri în viața asta, dar niciodată atunci când am fost singur, ci doar atunci când am avut pe cineva "în colțul meu”, ca să folosesc o expresie dintr-unul dintre sporturile pe care le-am practicat în tinerețe.

Când am făcut respectiva postare, speram să găsesc o persoană dispusă să joace acest rol și să mă sprijine (sau, de ce nu, să ne sprijinim reciproc) în această tentativă de a slăbi și de a încerca să-mi iau (atât cât se mai poate) viața înapoi. Însă, deși foarte multă lume a empatizat cu mine și mi-a răspuns, a devenit repede evident că fiecare om are totuși grijile, problemele și obligațiile lui și că nimeni nu poate și nu este dispus să-și asume responsabilitatea de a-mi oferi suportul de care am eu nevoie.

Însă din mulțimea de răspunsuri a apărut o idee care mi s-a părut foarte bună și mi-a rămas în minte, și anume că în loc să caut o persoană care să-mi ofere tot acest suport, să încerc să creez un grup, o comunitate (pe care eu am ales să o intitulez "Jos Kilogramele" după un proiect mai vechi de-al meu), unde fiecare să poată să se implice atât cât este dispus și atât cât îi permite timpul și unde nu doar eu să fiu cel sprijinit, ci să putem să ne sprijinim reciproc.

Nu mă gândesc însă la un loc unde un "guru" de 20 de ani, care a fost întotdeauna fit, să vină să ne vorbească din cărți și să încerce să ne explice cum se slăbește, fără însă să fi trecut vreodată personal prin lupta asta. Mă gândesc mai degrabă la un loc unde oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, care s-au confruntat sau încă se confruntă cu problema kilogramelor în plus, să vină și să împărtășească ce au mai mâncat, ce exerciții au mai făcut, ce progrese au avut și cu ce probleme s-au confruntat. În felul acesta am putea învăța unii de la alții, atât din greșeli, cât și din reușite, și poate am descoperi împreună ce funcționează pentru fiecare dintre noi.

Persoana respectivă sugera un grup de WhatsApp. Eu mă gândeam mai degrabă la un grup sau la o pagină de Facebook sau chiar un subreddit pe ideea ca informațiile să rămână vizibile public și pentru cei care, cel puțin la început, preferă doar să citească și să prindă curaj înainte să înceapă să posteze și ei. Voi ce părere aveți? Care dintre opțiuni vi se pare mai interesantă? Întreb pentru că, sincer să fiu, nici eu nu am încă o imagine foarte clară. Tocmai de aceea, sunt curios cum vedeți voi o astfel de comunitate și ce v-ar face să vreți să faceți parte din ea.

Apreciez orice sfat, atât în privința opțiunii de a crea această mică comunitate / acest grup de suport, cât și în privința programului propriu-zis de alimentație sau de exerciții. Dacă aveți sugestii, critici sau pur și simplu credeți că ideea are potențial, chiar mi-ar plăcea să le citesc. Poate că proiectul acesta nu mă va ajuta doar pe mine, ci și pe alți oameni care se simt blocați în aceeași situație. Iar dacă, peste 100 de săptămâni, voi putea spune că am reușit și datorită oamenilor pe care i-am cunoscut aici, pentru mine acest lucru va însemna enorm.

O să încep prin a-mi cere scuze pentru lungimea acestui text. Pe de o parte, simt nevoia să mă descarc undeva, iar pe de altă parte, cred că mulți ar putea învăța ceva din povestea vieții mele (fie și doar ca un exemplu de așa nu).

Îmi este extrem de greu să scriu această postare, dar realitatea este că am ajuns într-un punct în care am încercat aproape orice altceva și am ajuns la concluzia că, oricât de mult mi-aș dori, nu pot ieși singur din situația în care mă aflu. De aceea, acesta este (poate) ultimul meu strigăt disperat de ajutor.

Acum zece ani aveam o viață aproape perfectă, chiar dacă, la vremea aceea, nu știam, poate, să o apreciez la adevărata ei valoare: o condiție fizică de invidiat (cu mai multe maratoane terminate), o situație financiară confortabilă, o carieră în plină expansiune, un perete plin de diplome, o mulțime de hobbyuri (de exemplu mergeam pe munte în fiecare weekend), niște părinți minunați cu care aveam o relație excelentă și, mai ales, șansa de a-mi fi cunoscut deja sufletul pereche (și nu exagerez când folosesc expresia asta).

Dar probabil am căzut în păcatul trufiei (nu neapărat în sens strict biblic) și viața (ca să nu mă refer neapărat la Divinitate) a decis că avusesem parte de destulă fericire și că venise timpul să cunosc și cealaltă față a existenței: suferința, durerea și deznădejdea, așa că, din acel moment, totul a început să se prăbușească.

Mai întâi s-a îmbolnăvit mama și din clipa respectivă, singura mea prioritate a devenit să am grijă de ea. Am renunțat la job (acceptând doar proiecte individuale pe care le puteam face de acasă), la hobbyuri, la tot ceea ce mă definea înainte și următorii doi ani i-am petrecut mai mult prin spitale, După două operații și nenumărate ședințe de chimio și radioterapie, medicii au spus, în sfârșit, că a învins cancerul. Din păcate, însă, nu fusese decât o glumă macabră pe care viața mi-o pregătise, deoarece, exact o săptămână mai târziu, într-o zi rece de aprilie, am pierdut-o în urma unui stop cardiac.

A fost greu pentru toată lumea, dar mai ales pentru tatăl meu, care a clacat psihic în acel moment și nu și-a mai revenit niciodată. Au urmat din nou câțiva ani grei, în care m-am zbătut zadarnic să-l readuc pe linia de plutire: internări la psihiatrie, perioade în care ne-am mutat la el pentru a-l putea ajuta și, în cele din urmă, internarea într-un azil, unde îl vizitam zilnic în ultima parte a vieții lui. A plecat în tăcere, în timp ce îl țineam de mână, cu doar câteva zile înainte de Crăciunul anului 2021.

Acești cinci ani m-au schimbat definitiv, dar m-am consolat cumva cu gândul că acesta este mersul firesc al vieții: copiii să-și îngrijească și, în cele din urmă, să-și îngroape părinții. Și am avut totuși șansa ca în toate aceste momente soția mea să-mi fie alături, neclintită. Ea a fost stânca de care m-am agățat în cele mai grele clipe, farul care îmi arăta întotdeauna drumul spre casă, chiar și atunci când simțeam că nimic nu mai are sens.

Nu mi-am revenit niciodată complet, dar datorită ei, reușisem să ajung cumva înapoi pe linia de plutire. Dar nu, viața a considerat că încă nu suferisem destul. Așa că, fix când începusem să-mi revin, s-a îmbolnăvit și ea. A urmat o nouă perioadă de coșmar, în comparație cu care anii precedenți păreau de-a dreptul ușori - nopți în care plângeam cu fața în pernă ca să nu mă audă și zile în care încercam să o liniștesc și să-i spun că totul va fi bine. Din păcate, nici de data asta nu am reușit să fac nimic și acum exact un an, opt luni și două zile a plecat și ea la Domnul.

În acel moment, orice legătură pe care o mai aveam cu lumea s-a rupt și singura mea dorință a devenit să ajung cât mai repede alături de ei, presupunând că mai există ceva după această viață. Dacă nu ar fi fost frica de faptul că sinuciderea este considerată un păcat de moarte, care m-ar fi împiedicat să-i mai reîntâlnesc vreodată, probabil că aș fi luat un pumn de pastile chiar în seara de după înmormântare. Nu am făcut-o. Dar am început să mă neglijez complet și, în fiecare seară când mă culcam, singura dorință pe care o aveam era să nu mă mai trezesc a doua zi.

Și, sincer să fiu, în tot acest timp, aceste sentimente nu s-au estompat. Dimpotrivă, s-au accentuat. Mă simt complet străin în lumea în care trăiesc, iar singurele momente cât de cât suportabile sunt cele în care reușesc să ajung la câte o biserică sau mănăstire ca să mă rog. Știu că mulți dintre voi nu credeți în Dumnezeu și poate vi se pare ciudat ceea ce spun, dar acolo (și în vise) este singurul loc în care încă îi simt alături de mine. Din păcate, în ultima vreme problemele mele de sănătate s-au agravat și îmi este din ce în ce mai greu să reușesc chiar și acest lucru.

Am doar 45 de ani, dar mă confrunt cu o mulțime de probleme cronice de sănătate: obezitate morbidă (~180kg), diabet zaharat de tip II, hipertensiune arterială, un început de insuficiență cardiacă, depresie, anxietate și niște picioare care scârțâie și mă dor la fiecare pas. Cel puțin acestea sunt problemele de care știu, deoarece, nefiind asigurat, a trecut destul de mult timp de când am călcat ultima dată pragul unui spital.

Zilele trecute, când s-a mai împlinit o lună de când ea a plecat din lumea aceasta tristă, am făcut din nou efortul de a ajunge la o mănăstire, așa cum încerc să fac în fiecare lună, pe data de 25. Numai că efortul a fost prea mare și m-a ținut două zile la pat, fără să pot ajunge nici măcar până la baie sau la bucătărie ca să-mi aduc o cană cu apă. Și, sincer să fiu, în zilele acelea am ajuns să-i invidiez până și pe bătrânii din "azilele groazei" ale lui Pașca; măcar lor avea cine să le aducă o cană de apă.

Astăzi sunt ceva mai bine și am reușit să mă ridic puțin, dar aceste zile m-au făcut să realizez că nu pot continua așa. Dacă aș muri, nu ar fi nicio tragedie pentru mine. Poate că ar fi chiar o eliberare. Dar ce mă fac dacă voi continua să trăiesc și, într-o zi, nu voi mai putea să mă ridic din pat, iar atunci chiar nu va avea cine să-mi întindă o mână de ajutor?

Multe dintre problemele mele de sănătate nu le pot controla, sau cel puțin nu direct. Există însă una asupra căreia încă mai pot avea o oarecare influență: greutatea. Și de aceea am luat hotărârea să încerc din nou. Să mănânc mai puțin, mai sănătos și, dacă voi reuși, să fac și puțină mișcare, măcar prin casă. Problema este că am mai încercat și am eșuat, iar acum nu mai am încredere că pot face asta singur.

Și aici ajung la rugămintea mea.

Nu vă cer niciun ajutor financiar, Doamne ferește. Nu am un venit stabil, dar, atunci când mă simt ceva mai bine, mai țin meditații și reușesc să câștig strictul necesar pentru a supraviețui. Nu vă cer nici soluții miraculoase. Tot ceea ce îmi doresc este să găsesc pe cineva (evident online, gen prin telefonic, nu fizic, față în față) care să mă responsabilizeze, să mă încurajeze, și să tragă de mine în zilele în care sunt gata să clachez.

Nu am ce să vă ofer în schimb în afară de recunoștința mea. Și nu am nici într-un caz pretenția că merit ca cineva să-și sacrifice din timpul lui doar pentru a mă ajuta pe mine. Dar știu că singur nu mă pot descurca. De aceea îmi încerc și eu norocul aici. Poate că se va găsi cineva dispus să-mi întindă o mână de ajutor și să mă ajute să ies, pas cu pas, din abisul în care am ajuns.

Bună ziua!

Îmi cer scuze dacă nu este locul potrivit pentru această postare.

Voiam să întreb dacă este cumva cineva interesat să împărțim costul unui cont Emag Genius prin opțiunea family.

Prețul este 50 40 de lei și valabilitatea este exact un an începând de astăzi de la ora 17:55.

Ca bonus, ofer gratuit și un slot pe YouTube Family, dar, ținând cont că acolo nu eu sunt titularul, nu pot garanta perioada.

Vă rog să-mi scrieți dacă sunteți interesat.