u/arheu

"Nu a fost o excepție

În urmă cu o săptămână am zburat de la Munchen la Oradea și am scris despre experiența respectivă. A fost un zbor cu un Airbus 319 dezolant de gol. Estimam atunci că gradul de ocupare a fost de sub 30%.

Am primit o mulțime de răspunsuri și mesaje că a fost o excepție. Că gradul de ocupare este de obicei mult mai mare.

Astăzi, am zburat de la Oradea la Munchen tot cu Lufthansa cu un Airbus A320.

Pasageri și mai puțini, grad de ocupare și mai mic decât acum o săptămână. Pe multe rânduri nu există nici măcar un pasager.

Convingeți-vă singuri.

Lucrurile sunt simple. Oradea nu are la acest moment tracțiunea și cererea necesară pentru a susține zboruri cu aeronave cu mai mult de 90 de locuri.

Asta este realitatea.

Fie că ne place sau nu.

Orădeni, dacă vreți să schimbați acest lucru, începeți să folosiți zborurile disponibile, atât pe cele externe, cât și pe cele spre București.

Altfel, zborurile către hub-uri din Europa de pe aeroportul din Oradea nu au viitor după ce vor dispărea subvențiile."

Bună seara! Sunt într-o perioadă foarte ciudată a vieții mele. Vă rog frumos să mă ajutați cu o perspectivă, căci simt că sunt într-o fundătura și nu știu (sau nu am contextul) să ies de acolo și să fiu pe un drum, oricare.

Inițial n-am vrut să fie o postare lungă, dar au curs cuvintele automat. Așadar:

Din ianuarie 2025 am un loc de muncă, primul, în alt oraș decât cel natal. Fast forward, am observat că e agitație și cam haotic și colectiv care nu este respectuos, dar am zis că așa e la început. Mai mult, m-am plâns familiei și prietenilor (pe care nu-i mai am acum) de situația de la locul de muncă, însă părerea tuturor a fost că "așa e la început, durează până te obișnuiești, o să vezi ce bine e după ce ai intrat într-un ritm". Eu, om naiv, i-am crezut pe cuvânt.

Fast forward, de la începutul anului 2026 am cerut și mi s-a aprobat relocare cu locul de muncă în orașul natal, pentru că nu am mai rezistat literalmente fizic: m-am apucat de fumat și am ajuns la aproape 2 pachete pe zi; am ajuns să nu dorm noptile de frică trezitului de dimineață și că merg la lucru; făceam ore peste program pentru că team leaderul echipei era un dezorganizat și jumătate; tot acest leader ne contacta în afara programului, seara, dimineața devreme, să verifice dacă am făcut taskurile, și să-i dovedim cu poze că am efectuat ce aveam de făcut; etc. În fiecare zi ajungeam drenat acasă de la muncă, eram doar în stare să mănânc prânzul, și doom scrolling și după încercam să adorm. Am inceput sa ignor timpul liber, nu am mai făcut sport, nu mai ieseam din casa, nu mai citeam, nimic. M-am simțit acaparat de locul de muncă.

Revenind, acum locuiesc din nou cu ai mei și consider că trăiesc un eșec din care nu îmi mai pot reveni. Am pierdut aproape toți prietenii. Revenind înapoi în orașul de baștină, viața mea socială aici este practic inexistentă. Ah și relație nu am mai avut de aproape 3 ani, și am încetat să mai sper, chiar consider că unii nu au noroc în dragoste.

Cam asta în cele mai mari linii. M-am gândit să mă reprofilez, doar pentru că am ajuns să urăsc ce fac din cauza unui colectiv absolut rău. Nu prea mai am cu cine povesti, n-am crezut niciodată cât de grea este singurătatea. Nu știu, simt că bat pasul pe loc, iar toți restul înaintează. Iar eu am ajuns să trăiesc înapoi cu ai mei (care oricum este o altă poveste). Nu-mi dau seama dacă chiar e o problemă sau sunt prea flower-power în loc să fiu mai cu vână? Sunt eu prea pesimist/nihilist? Simt că nu mai am pentru ce să lupt, că toate merg împotriva mea, și că orice îmi doresc (am ajuns să cer lucruri mărunte doar să văd că se întâmplă) nu se materializează.

Îți mulțumesc dacă ai citit până aici și apreciez. Sper că n-am agasat pe nimeni cu această postare. Dacă da, rog moderatorii să-mi șteargă postarea, nu vreau să se ia cineva de mine gratuit.