u/PuzzleheadedCup6918

Hi.

A short story of my life is here https://www.reddit.com/r/AITAH/s/bwFbBdpkWF. I am in my mid 20s and still live with her.

So recently I made the decision to move out and I am having some doubts like: what if I don’t succeed? What if I go from this to something worse? What will I do without her support? I think that if I move out her relationship with me will become almost non existent bc I do not think she will want to keep contact with me.

I love her very much even though she she hurt me and it pains me to leave her and know that she will suffer (bc she will suffer if I move out even if she tells me sometimes she can’t stand me and that I hard to live with).

Socially I am mostly isolated, I can’t sat I have somebody I could ask for help but I am thinking of therapy after moving out. I can’t now because I don’t even have my own room and she wouldn’t be okay with it.

If anyone went through this or even if not and has some advice it would be very well appreciated.

Thanks for reading!

Salut.
Va scriu in scopul de a primi niste sfaturi. Va fi un text lung si voi incerca sa il structurez cat mai bine si detaliat.

Backround: sunt in my mid 20’s si locuiesc cu mama, nu ca asta ar fi neaparat o problema. Problema in ecuatie e urmatoarea: desi dpdv material am dus-o bine, unele aspecte au fost deficitare. Stiu ca a facut multe sacrificii (nu doar materiale) pentru mine si ca nu am apreciat suficient asta.

Ce m a marcat pe mine din copilarie si pana acum au fost bataile, jignirile, reactiile disproportionate si alte comportamente. Nu au fost extrem de frecvente sau zilnice, cred ca si de asta nu stiu ce sa cred, pentru a fost totusi si bine. Stie ca ma deranjeaza aceste lucruri, ca nu tolerez ca m a batut si ea inca justifica asta, la certuri imi tot zice “cum altfel sa fii reactionat avand in vedere ce faceai” sau “ tu ma aduceai in starile alea”. Nu consider ca eram un copil asa rau, uneori nu invatam (am fost mereu printre primii la scoala), am mai fumat, nu ii spuneam unele lucruri ( de teama reactiilor ei de altfel), etc. Per general chiar nu consider ca am fost asa oribila cum pretinde.
Ce-i drept e ca in liceu ma comportam destul de urat- faceam urat daca intra la mine in camera, nu o ajutam cu intrebari legat de tech, nu o ajutam deloc in casa desi imi zicea ca nu se simte bine (eu as fi vrut ceva de genul: faci treaba X in casa sau nu iesi afara/alt tip de pedeapsa; i am si zis in ultima vreme ca asa as fi vrut sa reactioneze, ea zicand ca nu se putea discuta cu mine, ca oricum faceam ce voiam etc). Deci am si eu greselile mele in spate. Mai am si prostul obicei de a tipa, asta cred ca am dobandit in copilarie stand si cu bunica in casa si se urla mult in casa, se certa mult cu mine, etc, dar uneori triggerurile mele sunt si tonalitatea vocii mamei. Stiu, greseala mea ca nu am corectat asta, ma lupt sa ma controlez, incerc, dar nu imi iese mereu.

Totodata recent i am zis ca ma doare ca jigneste (proasta, tampita, incapabila, handicapata, dificila, etc) si nu vad nimic de la ea. In urmatoarele minute si zile jignirile continua, nu s-a schimbat nimic, inca primesc jigniri gratuite, dar eu nu am voie sa zic nimic. Am mai avut discutii pe tema schimbarii, ea sustine ca s-a schimbat, ca a facut sacrifcii pentru mine si ca incercat sa imi ia opinia in considerare in diverse subiecte. Eu consider ca de multe ori imi cere opinia ca sa dea vin ape mine daca ceva merge prost (pentru ca are un istoric de astfel de situatii), iar eu nu consider sacrificiile schimbare. M-am consultat totusi cu un prieten si am ajuns la concluzia ca uneori, da, sacrificiile pot fi schimbare, dar nu e cazul dupa mine.
Lately mi se zice ca sunt greu suportabila si ca nu crede ca ma va putea suporta cineva pe lumea asta. Mereu cand am incercat sa discut, in afara certurilor, ca ma deranjeaza X erau 2 reactii: incepea o cearta sau ma alinta.

Exista asteptarea de la mine sa stiu ce ar trebui sa fac fara sa mi se zica sau sa o ascult oricand doreste, dar reciproca nu este valabila. Mi a zis recent ca vreau sa fiu tratata ca un adult, dar ea nu poate sa faca asta pentru ca nu merit. Stiu ca am si eu problemele mele si ca gresesc/am gresit fata de ea, dar nu cred ca asta justifica infantilizarea. Vazusem pe net o zicala de genul “ cand le e parintilor profitabil, te trateaza ca pe un adult, iar cand nu, ca un copil”. Pot zice ca rezonez. Un exemplu de cearta recenta: am avut ceva de rezolvat si nu am fost de acord flori de dinainte persoanei respective (na, obiceiurile vechi), iar la cateva zile as fi avut nevoie cumva sa dau de persoana aia (pe care nici nu stiu cum o cheama), ca sa ma puna in legatura cu cineva(era vorba de un soi de redirectionare la telefon). A inceput sa zica ca “vezi, daca luam flori acum poate ar fi fost draguta cu tine si te ar fi ajutat, tu nu ai vrut sa luam, asa e tara noastra, inca mai merg obiceiurile comuniste, nu are rost sa te zgarcesti macar sa iti vezi sacii in caruta; eu nu te cert acum, dar vezi daca luam, acum poate rezolvai chestia asta”. Eu percep asta ca un repros, ca o cearta. Daca mi se pare, va rog sa imi spuneti. Din pacate de multe ori nu am incredere in felul in care vad situatiile si ma ajuta opiniile externe. Offtopic, am rezolvat totul cu bine si fara minunatele flori.

Am mai constatat, pentru ca mi-au spus altii, ca am dezvoltat mentalitate de victima. Cand eram copil stiu ca imi ziceam de multe ori mai bine ca nu am X m, nu merit aau alte variatii(X putand fi trasaturi fizice, lucruri sau diverse). Intentionez sa merg la terapie dupa ce reusesc sa ma mut. Ar fi mai multe de spus, dar nu stiu de unde sa le apuc, asa ca voi incheia aici.

Mai mentionez inca ceva, mi-am adus aminte la final. In ultima vreme ma descrie in felul urmator: ca sunt lipsita de empatie si emotii (de altfel partial si o consecinta a comportamentului ei fata de mine), ca sunt lenesa (adica imi fac treaba in casa f tarziu si uneori-rar- deloc in ziua aia, ca ma trezesc dimineata fara un scop in viata. Eu suspectez o depresie, ea nu vede nicio problema cu descrierea asta, doar ca cica vreau sa faca altul pentru mine cand eu de abia am putere sa ma ridic din pat sa fac treaba in casa.

Scopul postarii: m-am horarat sa ma mut in viitorul apropiat, insa ma lupt momentan sa ma imi mentin decizia ferma fata de mine. Am dubii, indoieli, fluctuez pe scurt. Stiu ca la urmatoarea chestie nasoala, oricat de mica ar fi ea, mi se solidifica inapoi decizia, dar pana la ele mai am indoieli. Mentionez ca nu e vorba de a imi mentine pozitia fata de ea, ea nu imi stie decizia si nici nu o va fi sti pana cand nu se va intampla. Imi e greu fata de mine sa imi mentin pozitia de a ma muta, sunt momente ok si ma gandesc ca hai ca nu e asa rau, poate raman. Recunosc ca una din fricile mele cele mai mari e piata actuala a locurilor de munca si o eventuala instabilitate financiara. Daca ma mut, sansele sa primesc ajutor de la ea sau sa vrea sa mentin legatura sunt foarte mici spre aproape inexistente.

Ce ma sfatuiti? Cum sa incerc sa imi mentin pozitia? Cum as putea incerca sa scap de mentalitatea de victima? Daca aveti si alte sfaturi decat cele exprjmate de mine, le puteti lasa cu drag.

Multumesc ca ati citit!

Need advice on personal change and mending relationships

Hi guys. This might seem stupid but I feel like I see no way out and need guidance I do not know how else to get.

I realised I am shitty person and want to change that, unfortunately all of my previous attempts lasted only a few days. I know, you can’t change yourself if you don’t want to. I want to, I just seem to lack the energy or I don’t know what for it.

The problems I identified:

\- I embraced as a kid the victim mentality. I sant to change this, I am already doing research on how to do that but I would also like your input how to overcome this. I stayed too much in my pain, I focused on it and told myself I was not guilty (even though I sometimes was) because it was easier than facing and solving the problems. I often told myself I don’t deserve x and y as it was easier for me to go over it.

\- I can’t seem to organise myself with house chores. I live with a family member and even though I do some housework, there are always talks that I do not do enough or well enough. I am thinking of creating a list of chores that belong to me and actually stick to it.

\- I am also quite egoistical. How do I stop this?

\- I almost always said my mom was to blame for specific problems. Even though she was, I was not entirely guilt free, as her disproportionate reactions were the consequence of my actions. How do I sit with my mistakes? How do I process all this? Unfortunately I cannot afford therapy. Also related. As a kid bc I was hurting when my mom was mean to me (physical abuse and belittling) I told myself innerly that I hated her as it helped me get over it. I do not hate her. I know this for sure, but it seems that I have unconsciously internalised this and acted on it as I was pretty shitty to her a very long time. How do get rid of this fake hate? How do I try to bring myself back to my real emotions?
I also do not know how to disarm a conflict. I try to apologise but get hit with “I cannot forgive this/ there is nothing to forgive” and so on. Saying I will change or that I realise I was wrong also leads to nothing. How to disarm a conflict while also wanting to change?

A bit of context: I did regular kid stuff (not always learning for school/sometimes bad grades/ hiding stuff from her bc I did not want to suffer the consequences or bc she did not agree with X thing and so on). I do not see myself as a bad kid. I made mistakes and I was horrible to her, yes. She had a tough time, was a single mom and I did not even help her around the house when she asked me to (like 16-18ish). I know it was wrong what I did but I tried to change that later on, now I do help around the house, I am in my 20s. I was mean to her per her words (I do not recall all of what she says but I am sure it happened), I was shitty. But at the same time I find her reactions disproportionate to the stuff I did(she claims normally talking did not work with me) which caused me to drift away from her. I want to rebuild my relationship with her but I do not know how.

I feel stuck and that I do now know how to move forward. I know this post might sound silly but I really am in need of help. Thank you advance!

Hi guys. This might seem stupid but I feel like I see no way out and need guidance I do not know how else to get.

I realised I am shitty person and want to change that, unfortunately all of my previous attempts lasted only a few days. I know, you can’t change yourself if you don’t want to. I want to, I just seem to lack the energy or I don’t know what for it.

The problems I identified:

- I embraced as a kid the victim mentality. I sant to change this, I am already doing research on how to do that but I would also like your input how to overcome this. I stayed too much in my pain, I focused on it and told myself I was not guilty (even though I sometimes was) because it was easier than facing and solving the problems. I often told myself I don’t deserve x and y as it was easier for me to go over it.

- I can’t seem to organise myself with house chores. I live with a family member and even though I do some housework, there are always talks that I do not do enough or well enough. I am thinking of creating a list of chores that belong to me and actually stick to it.

- I am also quite egoistical. How do I stop this?

- I almost always said my mom was to blame for specific problems. Even though she was, I was not entirely guilt free, as her disproportionate reactions were the consequence of my actions. How do I sit with my mistakes? How do I process all this? Unfortunately I cannot afford therapy. Also related. As a kid bc I was hurting when my mom was mean to me (physical abuse and belittling) I told myself innerly that I hated her as it helped me get over it. I do not hate her. I know this for sure, but it seems that I have unconsciously internalised this and acted on it as I was pretty shitty to her a very long time. How do get rid of this fake hate? How do I try to bring myself back to my real emotions?
I also do not know how to disarm a conflict. I try to apologise but get hit with “I cannot forgive this/ there is nothing to forgive” and so on. Saying I will change or that I realise I was wrong also leads to nothing. How to disarm a conflict while also wanting to change?

A bit of context: I did regular kid stuff (not always learning for school/sometimes bad grades/ hiding stuff from her bc I did not want to suffer the consequences or bc she did not agree with X thing and so on). I do not see myself as a bad kid. I made mistakes and I was horrible to her, yes. She had a tough time, was a single mom and I did not even help her around the house when she asked me to (like 16-18ish). I know it was wrong what I did but I tried to change that later on, now I do help around the house, I am in my 20s. I was mean to her per her words (I do not recall all of what she says but I am sure it happened), I was shitty. But at the same time I find her reactions disproportionate to the stuff I did(she claims normally talking did not work with me) which caused me to drift away from her. I want to rebuild my relationship with her but I do not know how.

I feel stuck and that I do now know how to move forward. I know this post might sound silly but I really am in need of help. Thank you advance!

Hi guys.

I have been living with my single mom for years, now I am in my 20’s, and something that keeps coming from her is the fact that I have a distant relationship with her since my teen, early tweens.

A little backround.
I know I was wrong in many instances and that I hurt her with my inconsiderate behaviour. She had stressful job and I helped with nothing in the house. Very shitty from me, I know. Lately I do help in the house but her dissatisfaction is that she either does not like the outcome or that it is not good enough. Ngl I could have done better and I am determined to do better. As a child I also avoided to tell her things and hoped I could get away with stuff hoping she won’t find out because I was pretty much afraid of her reactions. She says she whishes I would have come to her and tell her even if she might have reacted badly, that she might have appreciated this more than what I did. Now I agree with her, it is better for the parents to know and suffer the consequences that God knows what.

Anyways, I basically shut her out. I barely talked to her about my personal life because of the points above, and when I did I felt rejected. There are times when I expressed my sorrow, as she does now for eg, and the responses I got were “get over it”, “why do you let something so insignificant to hurt you”, “that person is not important” and so on. So I basically felt what I feel does not matter and is something that has to be solved in the moment.

As a kid I got beaten up when I had school problems and not only. Sometimes I was just the punching bag when I said something wrong, still am. I was always between the firsts in the class but there were moments when I was lazy with learning or did not want to do homework and so on. I remember once she kept me up at night until I could repeat the lesson because I had not learned (or it was not well enough, I do not recall exactly). She says all that I do wrong builds up and she snaps and that is why she hits me. Okay, well I bottle up, what about me when I reach my limit too? To me she acts like she is the only one with limits. The fact that now, as an adult, when I try to talk I am very often ignored, interrupted, talked over or barely even asked what I wanted to say make me want to shut down even more. She sacrificed a lot for me and I know it. I also have not been grateful enough for what she did. I think the reasons for me shutting down is her belittling me during fights (saying I am stupid, crazy, idiot and so on), hitting me instead of dealing with the situation like a human being (she still asks ‘how could I have reacted differently considering how you acted and not hit you’ - imo I was not that bad of a kid). A little insight on what hit means: licked with the legs, fists, palms (for eg once till my nose bled), hair pulled, hit with the head in whatever was nearby, hit with whatever object was nearby and the list goes on).

So, my question to you guys, because I often feel that I am not sure of my reality, is, am I the asshole? I know I was wrong as a teen and that I should have helped. I just wanted to be like the other kids that had a mom that took care of them. I know now I should have understood my life was not the same as theirs.

Le: I also forgot to say, that among all this, I do have good memories with her. It was not always bad. The bad ones were just moments, but they still affected me.

Salut. Va scriu pentru a cere pareri, dar si pentru a ma descarca. Am vorbit putin si cu prietenii, dar nu vreau sa ii incarc prea mult, simt ca deja ca am vorbit prea mult si nu vreau sa ii ingreunez, chiar daca nu cred ca ii deranjeaza. Am mai postat deja pe casual ro, dar doresc si strict parerea femeilor, asa ca voi copia postarea pentru context, iar la final adresez intrebarile mele.

Nu stiu de unde cum sa incep asa ca va fi putin dezorganizat textul. Consider ca stilul meu de atasament care e o combinatie intre secure si dismissive avoidant. Totul se trage din relatia dificila cu mama care a inceput sa se degradeze prin gimnaziu. Mi-a facut si in 1-4 niste faze uratele, dar mai putine. Un exemplu: eu, copil zbenguit fiind, i-am agitat o sticla de suc cu acid si nu o puteam desface, ea s-a enervat pe mine si mi a zis sa raman in afara masinii ca ma lasa acolo si ca nu ma mai ia acasa. Aveam 9 ani. Ea trecea printr-o perioada nasoala. Am inceput sa ma gandesc ca ce voi face, unde ma angajez unde voi locui, cum ma descurc. Dupa varsta de 20 ani i-am adus aminte de acest episod si reactia ei a fost “imi era rau atunci, aveam nevoie de acid ca sa ma ajute sa stau pe linia de plutire”. Ok, inteleg, dar reactia nu e proportionata. Niciun imi pare rau, niciun nu trebuia sa reactionez asa, nimic, nicio asumare. Lipsa de asumare ceva constant la ea. Ranirea sentimentelor mele e complet ignorata. Exagerez eu cand consider ca e anormal sa fii atat de crud cu un copil?

Printre altele, dupa ~12/13 ani am fost scuipata, data cu capul de bordul masinii, lovita cu pumnii, palmele, picioarele, trasa de par incat ma durea capul cand il puneam pe perma, mi a curs si sangele din nas. Majoritatea dintre ele s-au intamplat dupa varsta de 18 ani (locuim impreuna). Nu pot zice ca se intampla des, dar in ultimii cativa ani nu cred ca e an fara asa ceva. Mai dese sunt jignirile, astea sunt cam la ordinea zilei uneori. Nu stiu, poate exagerez eu, dar sa iti faci copilul prost si nebun cand ceva nu merge bine sau sa il scuipi si sa dai cu picioarele in el cand e la pamant mie imi cam suna a ura si dispret.

O alta problema a ei e lipsa de asumare. S-a invatat sa se “sfatuiasca” ca dupa aia de multe sa faca cum zic eu si daca ceva nu merge bine sa poata da vina pe mine, fara sa isi asume nimic. Alteori si fara sa fie vorba de sfatuire brusc e vina mea, desi, uneori de ex, e a ei. O data ne certam si mi a reprosat ca eu dau vina pe toata lumea (in principiu pe ea) doar pe mine nu. Nu zic nu, poate asa e, dar oare de ce la cine am invatat?

Tot in categoria probleme e lipsa de control, are fitilul scurt. Nu vrea sa isi controleze emotiile, mai ales cand e nervoasa. Cand e nervoasa e cumplit, a aruncat cu diverse dupa mine, a luat o data o cana si a dat-o de pamant. Am gresit si eu la viata mea, dar nu consider ca greselile mele justifica asa comportamente.

Una din ultimele certuri a fost ca eu nu fac nimic in casa (total gresit, dupa ce am terminat cu facultatea mai mult eu am facut, pana atunci da, nu aveam timp si nu prea faceam). I-am zis clar pe la 18 ani: cand vrei sa fac ceva si vezi ca singura nu ma prind, spune-mi ce sa fac si o sa fac. Raspunsul: nu, trebuie sa iti dai singura seama. Super, nu am voie sa am propriile ganduri sau probleme ca trebuie tot timpul sa duc grija altuia oare ce gandeste ala sau ce vrea ala sa fac. Minunat. Am cerut ajutor ca sa ma pot schimba, nu l-am primit. Da, e si vina mea ca nu am putut singura, dar cer prea mult? E indrumarea prea mult? Tot la fel, ea cand are ceva probleme ea poate sa nu faca nimic si e ok, eu daca poate sunt suparata sau ceva trebuie sa functionez normal, sa fac totul de parca n-am nimic si cand nu fac hopa cearta. Super. Dublu standard. In ultima vreme imi e si greu sa ma dau jos din pat, vreau doar sa stau intinsa. Pot? Nu. Cand am incercat sa ii spun ca x si y ma deranjeaza la ea exista doar 2 reactii: cearta in care totul se indreapta spre mine sau pupat si alinturi ca sa imi distraga atentia. Am fost mereu un copil mămos, asta e adevarul, cred ca de asta si sufar atat. Are si momente in care e ok, dar parca proportia lor ori e 50-50 ori intentisitatea celor rele le eclipseaza pe cele bune. Cred ca asta ma si incurca in general la viziunea asupra situatiei, faptul ca au fost si foarte multe momente frumoase. De asemenea, nu aud niciodata de la ea vreo amintire frumoasa cu mine mai tarziu de 12/13 ani. Tot ce imi zice e de cand eram bebelus/ toddler sau copil mic. Cand ne uitam la niste poze mai are momente cu amintiri frumoase si dupa 12 ani, dar sa spuna de la ea nu se intampla. Ei, eu nu trag o concluzie buna din toata chestia asta. Poate ma insel.

De ce scriu postarea? Pe la ultimele certuri, as zice in ultimele 6 luni, mi-am zis in sinea mea ca daca asta ar fi fost orice alta relatie interumana eu nu as fi tolerat asa ceva, as fi rupt legatura cu asa oameni. M-am mai gandit daca sa ma mut singura si ajung la problema urmatoare: ce fac cu banii? Duc o viata confortabila dpdv financiar, daca plec va trebui sa ma angajez (nu ma deranjeaza asta), dar la cum e piata muncii acum imi e frica ca nu voi gasi ceva, imi e frica ca nu o sa ma descurc, nu am nici deloc experienta in campul muncii ca sa ma ajute la CV. Acum urmeaza partea stupida. Am cunoscut un tip care imi arata ca viata poate fi mai mult de atat. Nu stie multe despre viata mea de acasa, doar ca mi am luat o o data si ca exista niste dublu standarde. Ne stim de prea putin timp ca sa zic ca imi pun baza in el, dar recunosc ca ma face sa ma simt mai bine decat ea, e mai atent si mai grijuliu decat ea. Ma simt si eu ca un om, ma bucur si eu in sfarsit de prezenta cuiva. Ma gandesc ca viata e mai mult de atat, ca poate merit si eu sa traiesc alte sentimente in afara de suparare si nervozitate (aproape) continua, ca poate merit si eu sa ma asculte cineva si sa ma bage in seama si in alte momente in afara de cele in care vrea ce la de la mine. Ofurile mele mereu sunt respinse, mereu trebuie sa ma descurc, sa nu ma mai afecteze lucrurile mici, sa ma obisnuiesc, dar la ea nu se aplica asta, ofurile ei sunt mereu mai importante si trebuie ascultate, ale mele sunt ignorate. Sentimentele pe care le simt foarte des sunt suparare, enervare si complacere (adica o stare de gol, de nimic).
Acum nu zic ca am fost perfecta, ca nu am fost. In adolescenta nu faceam deloc treaba in casa desi ea ar fi avut nevoie, in fine, adica am facut si eu greselile mele. Totusi nu cred ca greselile mele justifica jignirile sau bataile pe care mi le-am luat, adesea chiar fara motiv. Am vazut un video de la o tipa si dupa mine pare a fi vorba de vulnerable narcisissm. Nu stiu, gresesc eu cand ma gandesc ca nu ai cum sa iubesti un om daca il jignesti si lovesti? Eu cred ca iubeste doar copilul care am fost, si nu si pe mine din prezent. Stiu ca toate povestile au fete, asta e partea mea, nu neg cealalta, dar mi se pare ca suferinta mea nu a contat niciodata in fata ei. Cand ne certam uneori i am mai zis ce a facut si o dadea cu clasicul “nu e adevarat” sau gasea o scuza imediat. Decizia mea deja e luata, stiu ca ma boi muta cand se iveste ocazia.

Intrebarile mele:

- ce sfaturi aveti pentru cineva care se muta singur? Mentionez ca deja fac treaba prin casa, stiu sa platesc facturi, am mai citit contracte de inchiriere, etc.

- ce lucruri considerati voi esentiale pentru mutat? De la tips n tricks pana la diverse obiecte, totul e bine primit. Eu deja am inceput o lista, dar as vrea sa o completez.

- ce masuri de siguranta v-ati luat ca femei care locuiesc singure?

- aveti recomandari de terapeuti care fac sedinte online pentru astfel de situatii?

- cele care sunteti avoidant, cum gestionati relatiile interumane si uneori nevoia de hiper independenta?

- ce recomandari de lectura aveti pe temele expuse? Deja mi s-a recomandat “copiii adulti ai adultilor imaturi emotionali”.

- uneori simt ca m-am pierdut pe mine, ca nu mai sunt cine eram inainte, ca nu stiu de fapt ce imi place si ce nu, ce sunt opiniile mele si care nu. Aveti sugestii cum sa gestionez asta?

Astept pareri, opinii, sfaturi. Va multimesc ca ati citit si ca v-ati rupt din timp pentru asta.

Salut. Va scriu pentru a cere pareri, dar si pentru a ma descarca. Am vorbit putin si cu prietenii, dar nu vreau sa ii incarc prea mult, simt ca deja ca am vorbit prea mult si nu vreau sa ii ingreunez, chiar daca nu cred ca ii deranjeaza.

Nu stiu de unde cum sa incep asa ca va fi putin dezorganizat textul. Consider ca stilul meu de atasament care e o combinatie intre secure si dismissive avoidant. Totul se trage din relatia dificila cu mama care a inceput sa se degradeze prin gimnaziu. Mi-a facut si in 1-4 niste faze uratele, dar mai putine. Un exemplu: eu, copil zbenguit fiind, i-am agitat o sticla de suc cu acid si nu o puteam desface, ea s-a enervat pe mine si mi a zis sa raman in afara masinii ca ma lasa acolo si ca nu ma mai ia acasa. Aveam 9 ani. Ea trecea printr-o perioada nasoala. Am inceput sa ma gandesc ca ce voi face, unde ma angajez unde voi locui, cum ma descurc. Dupa varsta de 20 ani i-am adus aminte de acest episod si reactia ei a fost “imi era rau atunci, aveam nevoie de acid ca sa ma ajute sa stau pe linia de plutire”. Ok, inteleg, dar reactia nu e proportionata. Niciun imi pare rau, niciun nu trebuia sa reactionez asa, nimic, nicio asumare. Lipsa de asumare ceva constant la ea. Ranirea sentimentelor mele e complet ignorata. Exagerez eu cand consider ca e anormal sa fii atat de crud cu un copil?

Printre altele, dupa \~12/13 ani am fost scuipata, data cu capul de bordul masinii, lovita cu pumnii, palmele, picioarele, trasa de par incat ma durea capul cand il puneam pe perma, mi a curs si sangele din nas. Majoritatea dintre ele s-au intamplat dupa varsta de 18 ani (locuim impreuna). Nu pot zice ca se intampla des, dar in ultimii cativa ani nu cred ca e an fara asa ceva. Mai dese sunt jignirile, astea sunt cam la ordinea zilei uneori. Nu stiu, poate exagerez eu, dar sa iti faci copilul prost si nebun cand ceva nu merge bine sau sa il scuipi si sa dai cu picioarele in el cand e la pamant mie imi cam suna a ura si dispret.

O alta problema a ei e lipsa de asumare. S-a invatat sa se “sfatuiasca” ca dupa aia de multe sa faca cum zic eu si daca ceva nu merge bine sa poata da vina pe mine, fara sa isi asume nimic. Alteori si fara sa fie vorba de sfatuire brusc e vina mea, desi, uneori de ex, e a ei. O data ne certam si mi a reprosat ca eu dau vina pe toata lumea (in principiu pe ea) doar pe mine nu. Nu zic nu, poate asa e, dar oare de ce la cine am invatat?

Tot in categoria probleme e lipsa de control, are fitilul scurt. Nu vrea sa isi controleze emotiile, mai ales cand e nervoasa. Cand e nervoasa e cumplit, a aruncat cu diverse dupa mine, a luat o data o cana si a dat-o de pamant. Am gresit si eu la viata mea, dar nu consider ca greselile mele justifica asa comportamente.

Una din ultimele certuri a fost ca eu nu fac nimic in casa (total gresit, dupa ce am terminat cu facultatea mai mult eu am facut, pana atunci da, nu aveam timp si nu prea faceam). I-am zis clar pe la 18 ani: cand vrei sa fac ceva si vezi ca singura nu ma prind, spune-mi ce sa fac si o sa fac. Raspunsul: nu, trebuie sa iti dai singura seama. Super, nu am voie sa am propriile ganduri sau probleme ca trebuie tot timpul sa duc grija altuia oare ce gandeste ala sau ce vrea ala sa fac. Minunat. Am cerut ajutor ca sa ma pot schimba, nu l-am primit. Da, e si vina mea ca nu am putut singura, dar cer prea mult? E indrumarea prea mult? Tot la fel, ea cand are ceva probleme ea poate sa nu faca nimic si e ok, eu daca poate sunt suparata sau ceva trebuie sa functionez normal, sa fac totul de parca n-am nimic si cand nu fac hopa cearta. Super. Dublu standard. In ultima vreme imi e si greu sa ma dau jos din pat, vreau doar sa stau intinsa. Pot? Nu. Cand am incercat sa ii spun ca x si y ma deranjeaza la ea exista doar 2 reactii: cearta in care totul se indreapta spre mine sau pupat si alinturi ca sa imi distraga atentia. Am fost mereu un copil mămos, asta e adevarul, cred ca de asta si sufar atat. Are si momente in care e ok, dar parca proportia lor ori e 50-50 ori intentisitatea celor rele le eclipseaza pe cele bune. Cred ca asta ma si incurca in general la viziunea asupra situatiei, faptul ca au fost si foarte multe momente frumoase. De asemenea, nu aud niciodata de la ea vreo amintire frumoasa cu mine mai tarziu de 12/13 ani. Tot ce imi zice e de cand eram bebelus/ toddler sau copil mic. Cand ne uitam la niste poze mai are momente cu amintiri frumoase si dupa 12 ani, dar sa spuna de la ea nu se intampla. Ei, eu nu trag o concluzie buna din toata chestia asta. Poate ma insel.

De ce scriu postarea? Pe la ultimele certuri, as zice in ultimele 6 luni, mi-am zis in sinea mea ca daca asta ar fi fost orice alta relatie interumana eu nu as fi tolerat asa ceva, as fi rupt legatura cu asa oameni. M-am mai gandit daca sa ma mut singura si ajung la problema urmatoare: ce fac cu banii? Duc o viata confortabila dpdv financiar, daca plec va trebui sa ma angajez (nu ma deranjeaza asta), dar la cum e piata muncii acum imi e frica ca nu voi gasi ceva, imi e frica ca nu o sa ma descurc, nu am nici deloc experienta in campul muncii ca sa ma ajute la CV. Acum urmeaza partea stupida. Am cunoscut un tip care imi arata ca viata poate fi mai mult de atat. Nu stie multe despre viata mea de acasa, doar ca mi am luat o o data si ca exista niste dublu standarde. Ne stim de prea putin timp ca sa zic ca imi pun baza in el, dar recunosc ca ma face sa ma simt mai bine decat ea, e mai atent si mai grijuliu decat ea. Ma simt si eu ca un om, ma bucur si eu in sfarsit de prezenta cuiva. Ma gandesc ca viata e mai mult de atat, ca poate merit si eu sa traiesc alte sentimente in afara de suparare si nervozitate (aproape) continua, ca poate merit si eu sa ma asculte cineva si sa ma bage in seama si in alte momente in afara de cele in care vrea ce la de la mine. Ofurile mele mereu sunt respinse, mereu trebuie sa ma descurc, sa nu ma mai afecteze lucrurile mici, sa ma obisnuiesc, dar la ea nu se aplica asta, ofurile ei sunt mereu mai importante si trebuie ascultate, ale mele sunt ignorate. Sentimentele pe care le simt foarte des sunt suparare, enervare si complacere (adica o stare de gol, de nimic).
Acum nu zic ca am fost perfecta, ca nu am fost. In adolescenta nu faceam deloc treaba in casa desi ea ar fi avut nevoie, in fine, adica am facut si eu greselile mele. Totusi nu cred ca greselile mele justifica jignirile sau bataile pe care mi le-am luat, adesea chiar fara motiv. Am vazut un video de la o tipa si dupa mine pare a fi vorba de vulnerable narcisissm. Nu stiu, gresesc eu cand ma gandesc ca nu ai cum sa iubesti un om daca il jignesti si lovesti? Eu cred ca iubeste doar copilul care am fost, si nu si pe mine din prezent. Stiu ca toate povestile au fete, asta e partea mea, nu neg cealalta, dar mi se pare ca suferinta mea nu a contat niciodata in fata ei. Cand ne certam uneori i am mai zis ce a facut si o dadea cu clasicul “nu e adevarat” sau gasea o scuza imediat.

Astept pareri, opinii, sfaturi. Va multimesc ca ati citit si ca v-ati rupt din timp pentru asta.

Salut. Va scriu pentru a cere pareri, dar si pentru a ma descarca.

Nu stiu de unde sa o apuc asa ca probabil va fi un text destul de organizat. Consider ca stilul meu de atasament care e o combinatie intre secure si dismissive avoidant.
Totul se trage din relatia dificila cu mama care a inceput sa se degradeze prin gimnaziu. Mi-a facut si in 1-4 niste faze uratele, dar mai putine. Un exemplu: eu, copil zbenguit fiind, i-am agitat o sticla de suc cu acid si nu o puteam desface, ea s-a enervat pe mine si mi a zis sa raman in afara masinii ca ma lasa acolo si ca nu ma mai ia acasa. Aveam 9 ani. Ea trecea printr-o perioada nasoala. Am inceput sa ma gandesc ca ce voi face, unde ma angajez unde voi locui, cum ma descurc. Dupa varsta de 20 ani i-am adus aminte de acest episod si reactia ei a fost “imi era rau atunci, aveam nevoie de acid ca sa ma ajute sa stau pe linia de plutire”. Ok, inteleg, dar reactia nu e proportionata. Niciun imi pare rau, niciun nu trebuia sa reactionez asa, nimic, nicio asumare. Lipsa de asumare ceva constant la ea. Ranirea sentimentelor mele e complet ignorata. Exagerez eu cand consider ca e anormal sa fii atat de crud cu un copil?

Printre altele, dupa ~12/13 ani am fost scuipata, data cu capul de bordul masinii, lovita cu pumnii, palmele, picioarele, trasa de par incat ma durea capul cand il puneam pe perma, mi a curs si sangele din nas. Majoritatea dintre ele s-au intamplat dupa varsta de 18 ani (locuim impreuna). Nu pot zice ca se intampla des, dar in ultimii cativa ani nu cred ca e an fara asa ceva. Mai dese sunt jignirile, astea sunt cam la ordinea zilei uneori. Nu stiu, poate exagerez eu, dar sa iti faci copilul prost si nebun cand ceva nu merge bine sau sa il scuipi si sa dai cu picioarele in el cand e la pamant mie imi cam suna a ura si dispret.

O alta problema a ei e lipsa de asumare. S-a invatat sa se “sfatuiasca” ca dupa aia de multe sa faca cum zic eu si daca ceva nu merge bine sa poata da vina pe mine, fara sa isi asume nimic. Alteori si fara sa fie vorba de sfatuire brusc e vina mea, desi, uneori de ex, e a ei. O data ne certam si mi a reprosat ca eu dau vina pe toata lumea (in principiu pe ea) doar pe mine nu. Nu zic nu, poate asa e, dar oare de ce la cine am invatat?

Tot in categoria probleme e lipsa de control. Nu vrea sa isi controleze emotiile, mai ales cand e nervoasa. Cand e nervoasa e cumplit, a aruncat cu diverse dupa mine, a luat o data o cana si a dat-o de pamant. Am gresit si eu la viata mea, dar nu consider ca greselile mele justifica asa comportamente.

Una din ultimele certuri a fost ca eu nu fac nimic in casa (total gresit, dupa ce am terminat cu facultatea mai mult eu am facut, pana atunci da, nu aveam timp si nu prea faceam). I-am zis clar pe la 18 ani: cand vrei sa fac ceva si vezi ca singura nu ma prind, spune-mi ce sa fac si o sa fac. Raspunsul: nu, trebuie sa iti dai singura seama. Super, nu am voie sa am propriile ganduri sau probleme ca trebuie tot timpul sa duc grija altuia oare ce gandeste ala sau ce vrea ala sa fac. Minunat. Am cerut ajutor ca sa ma pot schimba, nu l-am primit. Da, e si vina mea ca nu am putut singura, dar cer prea mult? E indrumarea prea mult? Tot la fel, ea cand are ceva probleme ea poate sa nu faca nimic si e ok, eu daca poate sunt suparata sau ceva trebuie sa functionez normal, sa fac totul de parca n-am nimic si cand nu fac hopa cearta. Super. Dublu standard. In ultima vreme imi e si greu sa ma dau jos din pat, vreau doar sa stau intinsa. Pot? Nu. Cand am incercat sa ii spun ca x si y ma deranjeaza la ea exista doar 2 reactii: cearta in care totul se indreapta spre mine sau pupat si alinturi ca sa imi distraga atentia. Am fost mereu un copil mămos, asta e adevarul, cred ca de asta si sufar atat. Are si momente in care e ok, dar parca proportia lor ori e 50-50 ori intentisitatea celor rele le eclipseaza pe cele bune. De asemenea, nu aud niciodata de la ea vreo amintire frumoasa cu mine mai tarziu de 12/13 ani. Tot ce imi zice e de cand eram bebelus/ toddler sau copil mic. Cand ne uitam la niste poze mai are momente cu amintiri frumoase si dupa 12 ani, dar sa spuna de la ea nu se intampla. Ei, eu nu trag o concluzie buna din toata chestia asta. Poate ma insel.

De ce scriu postarea? Pe la ultimele certuri, as zice in ultimele 6 luni, mi-am zis in sinea mea ca daca asta ar fi fost orice alta relatie interumana eu nu as fi tolerat asa ceva, as fi rupt legatura cu asa oameni. M-am mai gandit daca sa ma mut singura si ajung la problema urmatoare: ce fac cu banii? Duc o viata confortabila dpdv financiar, daca plec va trebui sa ma angajez (nu ma deranjeaza asta), dar la cum e piata muncii acum imi e frica ca nu voi gasi ceva, imi e frica ca nu o sa ma descurc, nu am nici deloc experienta in campul muncii ca sa ma ajute la CV. Acum urmeaza partea stupida. Am cunoscut un tip care imi arata ca viata poate fi mai mult de atat. Nu stie multe despre viata mea de acasa, doar ca mi am luat o o data si ca exista niste dublu standarde. Ne stim de prea putin timp ca sa zic ca imi pun baza in el, dar recunosc ca ma face sa ma simt mai bine decat ea, e mai atent si mai grijuliu decat ea. Ma simt si eu ca un om, ma bucur si eu in sfarsit de prezenta cuiva. Ma gandesc ca viata e mai mult de atat, ca poate merit si eu sa traiesc alte sentimente in afara de suparare si nervozitate (aproape) continua, ca poate merit si eu sa ma asculte cineva si sa ma bage in seama si in alte momente in afara de cele in care vrea ce la de la mine. Ofurile mele mereu sunt respinse, mereu trebuie sa ma descurc, sa nu ma mai afecteze lucrurile mici, sa ma obisnuiesc, dar la ea nu se aplica asta, ofurile ei sunt mereu mai importante si trebuie ascultate, ale mele sunt ignorate. Sentimentele pe care le simt foarte des sunt suparare, enervare si complacere (adica o stare de gol, de nimic).

Astept pareri, opinii, sfaturi. Va multimesc ca ati citit si ca v-ati rupt din timp pentru asta.

Hello. Throwaway account for personal reasons. I would like the opinion of people with psychological studies because I don't know how to assess the situation. Anyone can express their opinion, but I'm basically looking for specialized opinions.

I read a long time ago that violence towards animals is one of the signs of psychopathy. I was chatting with someone, I asked some questions and I received an answer that around the age of 10-13 ish he was in a field and saw a mouse and a cat. He took a stick and finished off the mouse to help the cat, the cat was going to eat the prey produced by him. As for the mouse thing, he said that he hadn't thought too much about it at the time and, I think, he moved on from the discussion quite quickly and neutrally.

Well, I don't know what to make of it. I know that studies show that boys are more prone to violence against animals with a ratio of 3:1 boys to girls, but I don't know if it's worth worrying about or not. I appreciate any opinions, thank you very much!

Buna.
Throwaway account din motive personale. Doresc parerea unor persoane cu studii psihologice pentru ca eu nu stiu cum sa apreciez situatia. Oricine poate sa isi exprime opinia, dar caut in principiu pareri specializate.

Am citit mai de mult ca violenta fata de animale e unul din semnele psihopatiei. Conversam cu cineva, am pus niste intrebari si am primit raspuns ca in jurul varstei de 10-12 ani era intr un camp si a vazut un soarece si o pisica. A luat un bat de lemn si a terminat soarecele ca sa ajute pisica, pisica urmand sa manance prada produsa de el. A mai zis si ca vecinul avusese o problema cu broastele si ca intervenise si aici, dar asta pot sa inteleg, cand te invadeaza broastele deja e alta discutie. La faza cu soarecele a zis ca nu isi facuse atunci prea multe ganduri si, consider eu, a trecut destul de repede si neutru peste discutie.

Ei bine, eu nu stiu ce sa inteleg. Stiu ca studiile arata ca baietii sunt mai predispusi la violenta fata de animale cu un raport de la 3:1 baieti la fete, dar nu stiu daca e cazul sa fie ingrijorator sau nu.

Apreciez orice opinie, va multumesc mult!

Le: ii place sa citeasca si horror, ma gandesc ca poate e bine sa mentionez si asta.